O femeie, un copil, un semn în istorie…

Tu ai mărit bucuria poporului tău şi ai sporit veselia lui...
Un prunc ni s-a dat nouă (Is 9,2.5)

Istoria noastră este una a abandonului şi a distrugerii? Există cu adevărat speranţă pentru speranţele noastre, un orizont istoric, concret pentru visele noastre de dreptate şi de pace? Sau trăim între iluzii şi resemnare, între tenebre şi miraje?

Dar noi ce trebuie să facem?
Luca 3,10-18

Vameși, ostași sau alţi oameni, dintre care cei mai mulți aparțin mulțimii, adică majorității, cum am spune astăzi, pentru toți există o posibilitate de a face ceva. Să împlinească ceva mai mult decât le cere în mod obișnuit funcția, obișnuința, obiceiul sau, pur și simplu, inerția ce conduce către spiritul lumii.

De unde mie fericirea aceasta,
ca să vină la mine Maica Domnului meu?
Luca 3,39-45

Cuvintele Evangheliei de astăzi, într-un mod cu totul excepțional, ne aduc Cuvântul!
Așa cum la Elisabeta, Cuvântul ajunge prin Maria, ca aceea care l-a purtat chiar în trupul său, la fel ne este dăruit și nouă: tot prin Maria.

Dar ce ne spune nouă astăzi acest salut al Mariei ? Poate că înainte de a reflecta la bogăția miezului teologic al acestui text, ar fi mult mai înțelept să ne oprim asupra modului în care Dumnezeu se face văzut oamenilor.

Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu
Luca 3,1-6

Mai mult decât o privirie înapoi, către evenimente petrecute în timpuri îndepărtate ochilor noștri, textul Evangheliei este o trimitere la concretețea mântuirii, mântuire ce se petrece cu noi, și are loc în mijlocul lumii noastre. Tiberiu și Irod, Filip, Anna și Caiafa, sunt personaje ce aparțin istoriei, și tot istoria este martoră a Cuvântului, în locuri și timpuri bine determinate. Mântuirea nu se petrece în afara omului, ci este pentru om, iar Dumnezeu vine  la întâlnirea cu omul chiar și pe căi strămbe(devenite netede prin prezența lui Cristos), pentru că dorința lui este ca toată făptura să vadă mântuirea lui Dumnezeu.