Sfântul Augustin: cât timp voi spune mâine?

Sf. Augustin (354-430), care a fost episcop al orașului african Ippona, nu departe de Tagaste, unde s-a născut, a fost unul dintre cei mai mari protagoniști ai culturii occidentale. Augustin a îmbrățișat credința creștină în urma unei convertiri extraordinare. După el, omul are în inimă o neliniște care îl împinge către Dumnezeu: privind în interiorul său, fiecare își dă seama că Dumnezeu este cel care l-a creat și că doar întorcându-se la El își va găsi împlinirea și fericirea adevărată. În acest drum, un ajutor important poate veni din partea filozofiei, dar credința va fi cea care îl va lumina în mod definitiv pe om și îi va da răspunsurile pe care inima sa le dorește.

Vom reda mărturia pe care o dă sf. Augustin în „Confesiuni” în capitolul al VIII-lea care relatează pasul decisiv, faimoasa scenă din grădină în care acesta povestește cum a fost străfulgerat definitiv de har.

Valerio Albisetti: să trăim fiind noi înșine

Scopul nostru nu este în afara noastră, nu este teoretic, abstract, ci se află în pasiunile noastre, în ceea ce de mici visam să facem, în activitățile care ne place cel mai mult să le facem, pe care le facem în mod natural, pentru care ne simțim dotați, pentru care simțim că avem calități. Nu căuta lucruri sau caracteristici pe care nu le ai... nu te lăsa dus de modelele momentului sau de ceea ce lumea dorește de la tine. Tu cine ești? Cu ce daruri te-ai născut? Cu ce trăsături?
Gândește-te la mine care, atunci când le-am spus alor mei că vreau să mă fac psiholog, m-au bătut, pentru că, în ignoranța lor, cineva ori muncea la câmp sau în fabrică, ori era un nimeni.
Credeau, deoarece așa fuseseră educați, că pentru a simți că muncești, pentru a putea câștiga în mod cinstit, trebuia să trudești din greu cu brațele, cu trupul!
A fi psiholog era de neconceput pentru ei, era ceva mai rău decât nimic. Să asculți o persoană care se află în dificultate, ce muncă este asta? Și astăzi aceste rude ciudate se mai întreabă acest lucru. Și totuși, pe mine mă fascina să privesc, să observ în profunzime persoanele, fără să ies în evidență.

Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu vrea ca eu să devin preot”

Este greu de spus ce anume l-a făcut pe Karol să îmbrăţişeze viaţa de preoţie, mărturisind el însuşi că această vocaţie este un mister.
„Şi eu am avut 20 de ani. Îmi plăcea să fac sport, să schiez, să recit. Studiam şi lucram. Aveam dorinţe şi preocupări. În acei ani (…), în care ţara mea natală era rănită de război şi mai apoi de regimul totalitar, eu căutam sensul pe care să-l dau vieţii mele. L-am găsit în a-l urma pe Cristos”.
Deşi Karol este un tânăr talentat în domeniul literaturii şi al teatrului, Isus îi cere să parcurgă un alt drum… îi pune în inimă dorinţa de Absolut, dorinţa de a înţelege, în profunzime, sensul vieţii sale: „Sufletul îl am deschis. Vreau să ştiu cu cine lupt, pentru cine trăiesc? Iată gânduri mai tari decât cuvântul”.
Când Isus spune unei persoane „Urmează-mă”, tot el indică calea într-un mod misterios, prin harul său: „ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus” (2Tim 1,9).

Sfântul Arsenie cel Mare: cum să păzim pacea

Pacea inimii se pierde când ducem o viață care nu ne satură, străbatem un drum fără țel, iubim ceva fără valoare veșnică. Aventura umană a unui mare părinte a monahismului primitiv ne poate învăța multe în această privință.
Arsenie, născut la Roma către anul 354 într-o familie nobilă, era un tânăr cu o carieră strălucită. Discipol al sf. Ieronim, a fost trimis la Constantinopol pe lângă împăratul Teodosie, ca preceptor al fiilor acestuia, Arcadie și Onoriu. Era atât de talentat și chibzuit încât, peste câțiva ani, a primit funcția de senator și de consilier imperial. Dar nu-și afla mulțumirea: intrigile și minciunile de la palat erau pâinea lui zilnică, tristețea și lacrimile îl hrăneau peste noapte. Arsenie a căzut pradă disperării și a început să se roage lui Dumnezeu – pe care nu încetase niciodată să-l invoce – să-i descopere CALEA MÂNTUIRII. Nu era o cerere generică. Adesea, pentru creștini, termenul „mântuire” este asociat doar cu ceva îndepărtat care, poate, se va întâmpla cândva. Arsenie i-a cerut lui Dumnezeu să se poată salva de el însuși și de ceilalți în prezentul pe care îl trăia. Voia un semn puternic al prezenței Împărăției în sufletul său sfâșiat. Cerul se deschide întotdeauna în fața lacrimilor celui credincios. „Fugi de oameni – îi răspunse Domnul – și te vei salva”.

Giuseppe Moscati: medicul sfânt

„Fericiți suntem noi, medicii, deseori incapabili de a îndepărta o boală, dacă ne amintim că, în afară de trupuri, avem în fața noastră suflete pe care trebuie să le iubim ca pe noi înșine, după porunca Evangheliei. Bolnavii sunt chipul lui Cristos”. Medicul Giuseppe Moscati (1880-1927) își trăia profesia de medic în acest stil.
Medicul săracilor...
Participarea sa umană la problemele pacienților unită cu competențele sale medicale, reiese din aceste cuvinte ale sale: „Dumnezeu este iubire. Cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el. Să nu uităm să oferim în fiecare zi, ba mai mult, în fiecare moment, acțiunile noastre lui Dumnezeu, făcând totul din iubire”. Ziua sa a fost mereu foarte intensă: dimineața se scula devreme pentru a-i vizita gratuit pe cei nevoiași din cartierele din Napoli, înainte de a merge la spitalul la care lucra și de a-i consulta pe bolnavi, după-amiaza, în cabinetul său particular. Era admirat mult de colegii săi deoarece, deseori, punea diagnostice perfecte pacienților săi. Dăruirea sa față de bolnavi nu i-a luat niciodată din timpul de studiu și cercetare medicală.