O CURIOZITATE PENTRU O CARTE, UN DRUM SPRE LUMINĂ

Foto: Monica Scripcaru

Cu ani în urmă mă aflam în comunitatea Fiicelor Sfântului Paul din Domodossola – Italia. În fiecare dimineață participam la Sf. Liturghie în catedrală.

După un timp, atitudinea zilnică a unui domn mi-a atras atenția și curiozitatea: se împărtășea zilnic, dar niciodată nu se așeza pe bancă… Stătea mereu în picioare, în spatele bisericii, aproape de intrarea principală.

Într-o zi, m-am apropiat și l-am întrebat: „Cum de stați mereu aici cu atâtea bănci libere în biserică?” Mi-a răspuns: „Într-o zi îți voi spune de ce”. După mult timp, într-o bună zi, pe neașteptate, m-a căutat pentru a-mi povesti motivul pentru care, în fiecare zi, se afla mereu în același loc, în picioare, aproape de intrarea principală a bisericii.

„Mi-a frânt lanţurile” Nunzia

Aceasta este povestea mea. Povestea drumului meu către Isus. Am 39 de ani, 4 copii şi o viaţă minunată, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dar nu a fost mereu aşa. Îmi amintesc de timpurile când eram „eu” cea care îmi croiam viaţa mea, când „singură” îmi eram suficientă pentru a răspunde nevoilor mele, când sufeream de un puternic sindrom de atotputernicie. EU eram capabilă, EU eram bună, EU ştiam să fac totul... Dar era o păcăleală ce mi-a manipulat mai mult de jumătate din viaţă.

M-am căsătorit foarte tânără; aveam 20 de ani şi eram foarte îndrăgostită de soţul meu. Primii ani de căsătorie au fost frumoşi, dar şi foarte dificili. Nu reuşeam să avem un copil din diverse mici motive care, puse împreună, deveneau o mare problemă. Dar, în acel moment, nu-l căutam încă pe Dumnezeu. Aveţi prezentă acea credinţă superficială în care tu ceri pentru a obţine şi nu pentru a mulţumi? Pe lângă aceasta, eram şi un pic supărată... şi foarte departe de Biserică.

Apoi au sosit copiii unul după altul: în 28 de luni 3 copii! Eram foarte fericiţi, dar, după un an de la naşterea celui mai mic, am intrat într-o profundă criză depresivă; şi, încetul cu încetul, am început să-l îndepărtez pe soţ din viaţa mea, aruncând asupra lui cauza suferinţei mele. A fost o perioadă lungă şi foarte dureroasă pe care o binecuvântez deoarece, atunci, l-am căutat pe Dumnezeu! Iar el era acolo, gata să se lase găsit.

Luigi şi Catia: fiecare zi ca cea dintâi

Bună tuturor! Suntem Luigi şi Catia şi avem 45, respectiv 42 de ani; suntem căsătoriţi de 22 de ani după o logodnă, dacă dorim s-o numim aşa, de 8 ani...

„De-o viaţă suntem împreună” şi fiecare zi este ca şi cum ar fi prima; desigur, acesta nu este doar un mod de a spune, dar este realitatea. În fiecare dimineaţă, fiecare raport este reconfirmat cu aceeaşi ardoare din primele zile. Veţi recunoaşte că acest lucru nu este uşor; acelaşi lucru este valabil pentru cine este căsătorit de 22 de ani, de 40 de ani sau de 50 de ani...

Suntem convinşi că viaţa de căsătorie este o vocaţie adevărată, o chemare pe care Dumnezeu o face majorităţii persoanelor de a trăi şi de a se sfinţi alături de un alt om: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui” (Gen 2,18).

Miriam: un spin şi o cheie

Anorexia este considerată o stare, nu este văzută ca o boală. Nimeni nu mi-a spus: „Tu ai o formă de anorexie”, ci toţi îmi dădeau verdictul: „Tu eşti anorexică”. Dacă ai un lucru poţi să-l pierzi, să-l dai, să-l laşi pe undeva pe stradă; dacă tu eşti ceva nu poţi s-o mai faci, acel ceva te însoţeşte: „eşti bărbat” sau „eşti femeie”, şi nu poţi scăpa de acest lucru. Acel „eşti” nu este haina, ci este pielea, este sufletul. Nimeni nu spune: „Sunt canceros” ci „Am cancer”, subliniind posibilitatea de a se vindeca. Primul cuvânt pe care ceilalţi ţi-l spun este chiar acesta şi, astfel, eşti clasificată, terminată, eliminată. Am avut anorexie pentru zece ani.

Din ce se naşte anorexia? Nimeni nu ştie; nici măcar eu însămi nu pot spune de unde a ieşit tot ceea ce s-a întâmplat apoi. Dar a devenit o amintire care, după mai mult de zece ani, uneori încă este un spin în inima mea şi, poate, o cheie.

Giulgiul vorbeşte despre Înviere

Din Giulgiul din Torino emană un mister ce are amprenta unei suferinţe fără limite, imaginea unui om răstignit, flagelat. O imagine ce are o putere surprinzătoare: vorbeşte inimii şi sufletului... A fost publicată o broşură în care se pot citi impresiile multor tineri, aflaţi chiar şi departe de Biserică, care, în acea imagine, au găsit sensul suferinţei, s-au redescoperit schimbaţi... Se poate vorbi de convertiri propriu-zise. Precum cea a lui Stefano De Marsico: care dintr-un tânăr cufundat în clima violenţei din anii terorismului din Italia a ajuns să îmbrăţişeze sacramentul Preoţiei.