Charles de Foucauld – frate universal
„Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” În anul 1886, astfel îl implora Charles de Foucauld pe Dumnezeu de care se îndepărtase în adolescență. Avea 28 de ani și se afla la Paris pentru publicarea raportului făcut despre explorarea Marocului. Această explorare o făcuse în mod clandestin, asumându-și riscul și pericolul între 1883-1884, fiind deghizat în rabin evreu: în Maghreb, evreii conviețuiau cu musulmanii, în timp ce creștinilor le era interzis să trăiască acolo. Apoi a traversat Sahara în partea deja colonizată de francezi pentru a completa recunoașterea Saharei, în urma căreia a făcut 131 de schițe. Prin urmare, s-a transferat la Paris nu departe de puținele rude care îi mai rămăseseră: mătușa paternă și verișoarele Marie și Catherine, în timp ce sora lui cea mai mică, Mimi, locuia cu soțul și copiii la țară, la Digione.
Iată-l, așadar, pe acest tânăr lipsit de credință care petrece ore întregi în bisericile din Paris, bâlbâind această „rugăciune ciudată” după cum o va defini mai târziu: „Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” Nu căuta dovezi raționale. În rătăcirea sa, căuta acel „Tu” necunoscut cu care să intre în relație, acel „Tu” pe care să-l iubească mai presus de orice.
Până la acea vârstă tânără trecuse prin multe. S-a născut la Strasbourg, în Alsacia, în 1858, într-o familie aristocrată și bogată. La șase ani a rămas orfan de ambii părinți, morți ca urmare a unor boli la puține luni distanță unul de celălalt. În același an, 1864, fiind oaspete împreună cu sora sa la bunica paternă din Paris, a văzut-o pe aceasta murind de infarct în timpul unei plimbări. Apoi cei doi frați au fost primiți de bunicul matern la Strasbourg, iar împreună cu el au suferit exilul din Alsacia, care a ajuns sub ocupație germană, stabilindu-se la Nancy, în Lorena.
Având un caracter închis, singuratic, neliniștit, avea un singur prieten „incomparabil”, Gabriel Tourdes. Fiind prieteni din copilărie la Strasbourg, s-au regăsit colegi de liceu la Nancy. Se vedeau în fiecare zi chiar și în afara școlii pentru lungi plimbări și împărtășiri, dedicându-se împreună cu „furie” citirii scriitorilor clasici latini și greci, poeților din toate timpurile, scriitorilor libertini, sceptici, anticlericali din anii '700-800. Chiar cu acest prieten și cu aceste lecturi el va mărturisi că „a uitat să se roage”.
A intrat la Academia Militară pentru a nu trebui să dea examene universitare mai grele, dar este dezgustat de acele studii „infame” care nu-i lasă timp pentru lecturile sale iubite. Viața de cazarmă îl plictisește. Se remarcă prin lipsa de disciplină, extravaganțe de orice fel, iubiri și relații efemere. În realitate, cariera sa militară durează un an și jumătate. El însuși demisionează pentru a nu mai pierde timp inutil și pentru a „profita de tinerețe ca să călătorească”.
Și iată călătoria în Maroc pregătită în mod minuțios care a durat un an. Acolo, în Maroc, are loc marea schimbare și începe drumul său de convertire văzând exemplul impresionant al credinței musulmanilor. Este „sedus”, „fascinat” de aceasta, după cum va mărturisi el însuși prietenului De Castres, în august 1901. Nu știm dacă ar fi dorit să devină musulman. Cunoaștem doar că la întoarcerea din călătoria din Sahara, la Paris își caută un bun „thaleb” (maestru de Coran) și un preot instruit. Și între timp, în tăcerea bisericilor, repetă acea „rugăciune ciudată”: „Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!”
Huvelin, un preot sfânt și inteligent, îl primește într-o dimineață de sfârșit de octombrie din anul 1886 în biserica Sfântul Augustin, dar nu pentru a-l instrui. Intuiește că este ceasul „întoarcerii”, ceasul întâlnirii. Îl pune să se îngenuncheze, să se spovedească, îl împărtășește, iar acel „Tu” invocat în obscuritate irupe în golul inimii tânărului Charles. Iar el, acum, se predă și răspunde „da” fără rezerve. Dumnezeul care s-a lăsat întâlnit de el este Dumnezeul credinței din copilăria sa, Dumnezeul lui Isus din Nazaret. Nu îl renegă pe „Dumnezeul mai mare” – Allah Akbar – al credinței islamice admirată în Maroc; ci „adoră” și vrea să-l adore cu ei pe Dumnezeu Mare, Unic și infailibil. Acum însă primește abisala revelație a misterului lui Dumnezeu care din Mare se face mic; mai mult, ocupă ultimul loc pentru a se face fratele tuturor, începând de la cei din urmă. Pe acest Dumnezeu-om vrea să-l urmeze, pe „fratele și Domnul Isus” vrea să-l imite.
Astfel îl face pe Isus să vorbească în una dintre meditațiile sale scrise (în 1896): „Oiță, urmează-mă, urmează-mă cu curaj: ai nevoie de curaj deoarece drumurile pe care le parcurge Păstorul sunt aspre; dar el te va ajuta, el care te-a ajutat deja atât de mult și care te iubește; te va lua în brațele sale; ai putea să nu ai încredere în el? Urmează-l, oiță, urmează-l pas după pas unde vrea să meargă. Astfel îi vei manifesta mai multă iubire și-i vei fi foarte tare pe plac acestui Păstor care te iubește”. Și este adevărat că dorește să-l urmeze și-l urmează până la capăt iubindu-l, înjosindu-se pentru a se face ca el și cu el „salvator”. Este „salvator”, „Dumnezeu salvează”, Numele lui Isus, Nume care este deasupra tuturor numelor. Meditează continuu asupra sensului acestui nume, până în ultimul an al vieții sale: „I-a fost pus numele Isus, adică „Salvator”. A dorit ca numele său să-i exprime opera. (...) Să-l iubim pe aproapele, adică toate ființele umane ca pe noi înșine, și să facem din mântuirea celorlalți și a noastră opera vieții noastre; să ne iubim unii pe alții așa cum Isus ne-a iubit și să facem din mântuirea tuturor sufletelor opera existenței noastre, dându-ne, dacă este necesar, sângele pentru el, cum a făcut Isus”.
Și chiar pentru a se face salvator, după diverse căutări și întâmplări – șapte ani în Siria ca trapist, alți trei ani petrecuți la Nazaret – în 1901 devine preot, preot pentru cei pe care-i consideră ca fiind cei mai departe și abandonați, musulmanii din Maroc. Neputând să ajungă la ei, se stabilește într-o oază algeriană la granița cu țara iubită, la Beni Abbes, sperând ca porțile Marocului să se deschidă. Deoarece acestea rămân închise, merge mai departe, pentru a se apropia de popoarele pe care le consideră și mai îndepărtate și abandonate. Merge la tuaregi, oameni nomazi aflați la sud de Sahara, temuți ca fiind războinici, la care creștinii nu au ajuns niciodată. Cu ei, ca și cum ar continua misterul întrupării și al salvării, se face „totul pentru toți”, devine „unul dintre ei”, încercând să-i apropie de Isus și de Evanghelie, dar nu prin cuvânt ci „prin viață”. Știe până la ce punct musulmanii sunt mândri de credința lor și nu se așteaptă la convertiri. Și totuși se simte trimis în mijlocul lor. La Beni Abbes, într-un loc cu mai mulți locuitori față de satul sărac și dezolant Tamanrasset, spunea: „Vreau să-i obișnuiesc pe toți locuitorii, creștini, musulmani, evrei și idolatri să mă privească ca pe fratele lor – fratele universal... Încep să numească casa fraternitate... iar acest lucru este frumos”. Țese un „contact strâns” cu ceilalți, trăit în viața zilnică, creează relații bazate pe încredere, construind respect și prietenie, pornind de la micile lucruri de fiecare zi. Cu o „blândețe fraternă”, „din pură iubire” „în pură pierdere” se dăruiește cu toată ființa celui care-i este alături, face să se nască ce este mai bun la nivel uman în celălalt, le pune în valoare cultura și obiceiurile, fără să aștepte nimic în schimb. Diverși ani le studiază limba și scrierea, traduce poezii și proverbe tuareg. Face un colosal dicționar enciclopedic tuareg-francez: 2028 de pagini manuscrise.
Sarcina lui – va admite – nu este să semene sau să culeagă, ci este doar aceea de a pregăti terenul. Timpurile lui Dumnezeu sunt lungi, iar căile sale nu sunt ale noastre. Nouă ni se cere să iubim și să repetăm în fiecare zi cu Isus: „Tată, mă încredințez ție... ”. Și nu contează dacă această iubire, primită și dăruită, este o iubire care nu se simte.
La 1 decembrie 1916, ziua în care, aproape printr-un accident, va fi ucis de un grup de tuareg rebeli, îi scrie o scrisoare verișoarei Marie: „Nimicirea noastră este mijlocul cel mai puternic pe care îl avem pentru a ne uni cu Isus și pentru a face binele celorlalți. Când putem suferi și iubi putem face mult, putem face tot ce este posibil în această lume: simțim când suferim, dar nu simțim mereu că iubim, iar acest fapt este o altă mare suferință! Dar se știe că am dori să iubim, și a dori să iubim înseamnă a iubi. Ne dăm seama că nu iubim destul, iar aceasta este adevărat deoarece nu vom iubi niciodată destul; dar bunul Dumnezeu știe din ce lut ne-a făcut și deoarece ne iubește mai mult decât o mamă își poate iubi copilul, ne-a spus el, care nu minte, că nu-l respinge pe cel care merge la el!”.
Annunziata - Mică Sora a lui Isus
mărturie din revista SE VUOI 6/2006
V-ar putea interesa cartea: