Sfântul Arsenie cel Mare: cum să păzim pacea
Pacea inimii se pierde când ducem o viață care nu ne satură, străbatem un drum fără țel, iubim ceva fără valoare veșnică. Aventura umană a unui mare părinte a monahismului primitiv ne poate învăța multe în această privință.
Arsenie, născut la Roma către anul 354 într-o familie nobilă, era un tânăr cu o carieră strălucită. Discipol al sf. Ieronim, a fost trimis la Constantinopol pe lângă împăratul Teodosie, ca preceptor al fiilor acestuia, Arcadie și Onoriu. Era atât de talentat și chibzuit încât, peste câțiva ani, a primit funcția de senator și de consilier imperial. Dar nu-și afla mulțumirea: intrigile și minciunile de la palat erau pâinea lui zilnică, tristețea și lacrimile îl hrăneau peste noapte. Arsenie a căzut pradă disperării și a început să se roage lui Dumnezeu – pe care nu încetase niciodată să-l invoce – să-i descopere CALEA MÂNTUIRII. Nu era o cerere generică. Adesea, pentru creștini, termenul „mântuire” este asociat doar cu ceva îndepărtat care, poate, se va întâmpla cândva. Arsenie i-a cerut lui Dumnezeu să se poată salva de el însuși și de ceilalți în prezentul pe care îl trăia. Voia un semn puternic al prezenței Împărăției în sufletul său sfâșiat. Cerul se deschide întotdeauna în fața lacrimilor celui credincios. „Fugi de oameni – îi răspunse Domnul – și te vei salva”. Era anul 394 când Arsenie, acum om la patruzeci de ani, s-a mutat în pustiul egiptean din Scete, lăsând în urmă truda muritorilor. Dar aceasta nu a fost de ajuns pentru a-l liniști. Lumea de la curte era încă prezentă în vorbele și, mai cu seamă, în gândurile lui; ochii lui nu o mai vedeau, însă inima lui era încă înrădăcinată acolo. Dumnezeu care poruncește plecarea și pleacă împreună cu cel care ascultă, i-a descoperit porunca definitivă: „FUGI, TACI ȘI RĂMÂI ÎN PACE”.
Mulți creștini făceau drumuri lungi pentru a avea un colocviu cu Arsenie. Răspunsurile acestuia erau însă rare și monosilabice, astfel încât pelerinii rămâneau descurajați. Arsenie nu dorea să rupă rigida regulă a respectării tăcerii, gândindu-se că nu se putea vorbi contemporan cu Dumnezeu și cu o altă persoană, iar el nu dorea să renunțe la Dumnezeu. Își petrecea nopțile rugându-se și meditând; de asemenea a primit de la Domnul „darul lacrimilor”.
Mulți creștini făceau drumuri lungi pentru a avea un colocviu cu Arsenie. Răspunsurile acestuia erau însă rare și monosilabice, astfel încât pelerinii rămâneau descurajați. Arsenie nu dorea să rupă rigida regulă a respectării tăcerii, gândindu-se că nu se putea vorbi contemporan cu Dumnezeu și cu o altă persoană, iar el nu dorea să renunțe la Dumnezeu. Își petrecea nopțile rugându-se și meditând; de asemenea a primit de la Domnul „darul lacrimilor”.
Departe de noi gândul că această învățătură: „Fugi, taci și rămâi în pace” îi privește doar pe monahi.
„FUGI”. Cei lași fug de linia întâi; în lumea Duhului, cei curajoși o iau la fugă în fața răutății. Din fericire, se poate fugi și din iubire. Aceasta este fuga plăcută cerului: „Îndepărtează-te de lumea întreagă cu trupul și unește-te cu lumea întreagă cu inima”. Din iubire devenim străini de spiritul lumii, de competiția pentru lucruri inutile, de individualism.
„TACI”. Nu e de ajuns să fugim de mulțime pentru a găsi mântuirea. Orice creștin trebuie să exorcizeze doi demoni înverșunați care lucrează prin cuvinte: tendința de a-i judeca pe alții și vorbirea de rău.
„RĂMÂI ÎN PACE”. Cine cultivă pacea îi vede pe ceilalți ca pe sine însuși și pe sine în ceilalți. Pacea este fiica cunoașterii de sine și a ignoranței voluntare a faptelor celorlalți.
„FUGI”. Cei lași fug de linia întâi; în lumea Duhului, cei curajoși o iau la fugă în fața răutății. Din fericire, se poate fugi și din iubire. Aceasta este fuga plăcută cerului: „Îndepărtează-te de lumea întreagă cu trupul și unește-te cu lumea întreagă cu inima”. Din iubire devenim străini de spiritul lumii, de competiția pentru lucruri inutile, de individualism.
„TACI”. Nu e de ajuns să fugim de mulțime pentru a găsi mântuirea. Orice creștin trebuie să exorcizeze doi demoni înverșunați care lucrează prin cuvinte: tendința de a-i judeca pe alții și vorbirea de rău.
„RĂMÂI ÎN PACE”. Cine cultivă pacea îi vede pe ceilalți ca pe sine însuși și pe sine în ceilalți. Pacea este fiica cunoașterii de sine și a ignoranței voluntare a faptelor celorlalți.