Din activist comunist am devenit preot al lui Cristos

„La Universitate eram şeful tinerilor partidului facultăţii. În inima mea aveam multe proiecte şi programe pentru viitor, dar toate departe de Dumnezeu, care pentru mine nici măcar nu exista”, scrie Bao, acum preot al Bisericii Catolice, povestind experiența sa foarte interesantă. Și alți chinezi au parcurs drumul său. Mulți membrii ai Partidului – în secret – se apropie de religia și credința creștină. Un sondaj al Academiei de Științe Sociale din Pechino a descoperit că în Universitatea capitalei și în Shangai, mai mult de 60% dintre studenți sunt interesați de creștinism. În întreaga Chină este o renaștere religioasă.

Mă numesc Bao și sunt un preot din China de Nord. Am devenit preot acum câțiva ani în urmă. Și am primit Botezul doar acum 11 ani. Înainte eram ateu, ba mai mult, un militant al partidului comunist chinez. La Universitate eram şeful tinerilor partidului facultăţii. În inima mea aveam multe proiecte şi programe pentru viitor, dar toate departe de Dumnezeu, care pentru mine nici măcar nu exista. În familia mea, doar bunica mea era protestantă. Pe când eram mic, o dată am auzit-o vorbind despre Isus: spunea că Isus este Dumnezeu. Dar pe mine nu m-a interesat nicio religie. În China, de la şcoala elementară până la Universitate, este obligatorie educaţia la ateism. Mintea mea era plină de idei atee şi mă gândeam că a crede în Dumnezeu era un lucru copilăresc, poate un pic prostesc.

 În al IV-lea an de Universitate mi-am făcut carnetul de Partid. În ţara noastră, persoanele se înscriu în Partid un pic din convingere, dar, mai ales, deoarece astfel au ocazia să-şi facă „prieteni” care apoi le ajută să-şi găsească de muncă, le susţin dacă au probleme.

Viaţa mea în celula comunistă nu era nici bună, nici rea. Cu toţii eram studenţi buni, capabili în studiu şi organizarea diverselor activităţi. Dar ceea ce mă impresiona era faptul că în Partid toate aceste lucruri, deşi bune, nu erau făcute pentru binele celorlalţi, ci pentru sine, pentru a face carieră. Iar apoi, printre noi domina minciuna: toţi povesteau minciuni şi toţi ştiau că sunt minciuni dar, totuşi, se mergea înainte.

După un timp, m-am îmbolnăvit. Deseori aveam coşmaruri şi mă trezeam din somn până şi noaptea. Într-o noapte, am visat că am găsit un pachet; l-am deschis şi înăuntru era o carte. Era o Biblie, luminoasă şi strălucitoare. M-am trezit şi m-am gândit că doar bunica mea mi-a vorbit despre Biblie. Mi-am amintit că ea spunea că Isus este atotputernic. Atunci am tras concluzia: poate că, dacă Isus este atotputernic, mă va putea vindeca de această boală! Şi astfel, am căutat o biserică în împrejurimi şi am găsit una protestantă. Dar unui comunist îi este interzis să creadă într-o religie. De aceea mergeam la întâlnirile cu protestanţii pe ascuns şi în secret.

Frică şi miracole
Imediat ce mi-am terminat studiile, după ce am primit diploma, datorită ajutorului Partidului, am găsit un serviciu bun, într-un oraş mare. Înainte de a începe să muncesc, firma mi-a dat voie să merg, pentru o lună, la ai mei, care locuiau într-o altă zonă, ca să-i salut. Aproape la sfârşitul lunii mele de vacanţă, un prieten de-al meu – care am descoperit apoi că era catolic – mi-a dăruit 10 casete pe care erau înregistrate predicile unui preot chinez. După ce am ascultat acele casete, a început o bătălie mare în inima mea: mă gândeam că poate Dumnezeu există cu adevărat; poate că religia catolică este cea adevărată... Dar, în acelaşi timp, îmi veneau în minte toate teoriile despre ateism studiate la şcoală şi la Universitate. Am fost cuprins de o mare nelinişte şi deoarece mă temeam că, acceptând credinţa catolică, aş fi riscat să-mi pierd locul de muncă.

Nu ştiam ce să fac. În ziua următoare trebuia să mă întorc în oraş pentru a-mi începe munca. Aveam deja biletul de autocar. Pentru prima dată în viaţa mea m-am rugat Mariei: „Sfântă Marie – i-am spus – dacă exişti cu adevărat, dacă credinţa catolică este adevărată, dacă vrei ca eu să devin catolic, dă-mi un semn: mâine, în timpul călătoriei, fă să se întâmple ceva important, poate un accident în urma căruia eu să supravieţuiesc, şi astfel voi crede”.

Acum mă gândesc că am fost foarte prost ca să-l sfidez sau să-l ispitesc pe Dumnezeu. Dar, în acea clipă, aceasta a fost singura rugăciune ce mi-a venit în minte. În ziua următoare s-a întâmplat cu adevărat un accident: autocarului în care călătoream, în timp ce mergea pe şosea cu viteză mare, i s-a spart o roată. Acesta a ieşit în afara străzii şi s-a răsturnat. Ne-am salvat cu toţii, dar a trebuit să ne chinuim ca să ieşim pe fereastră. Eu am rămas şocat dar, totuşi, nu am dat multă atenţie acestui semn.

După ore şi ore de aşteptare, firma de autocare a trimis altul şi astfel am putut să ne continuăm călătoria. Dar accidentul ne-a făcut să pierdem timp. Când am ajuns la gară – trebuia să iau şi trenul – era foarte târziu, iar biletele pentru trenul meu se terminaseră. La casa de bilete era o coadă lungă şi toţi ne spuneau că vom mai putea găsi bilete pentru acea destinaţie doar după 3 zile. Eram epuizat şi înfricoşat: urma să mă prezint cu o întârziere enormă la prima mea zi de muncă. Mi-a venit în minte să mă rog din nou Mariei: „Ajută-mă să-mi cumpăr un bilet de tren. Dacă mă ajuţi de data asta, îţi jur că te voi urma!”

Stând la acea coadă lungă, îmi pierdusem speranţa. La un moment dat, ajunge un om care strigă: „Acest bilet este pentru oraşul... . Este pentru astăzi. Cine vrea să-l cumpere?” Era destinaţia mea. Acesta a fost un semn foarte mic, dar a fost începutul, primul pas spre convertirea mea.

După ce am început să muncesc, am mers în căutarea unei biserici catolice şi am început să frecventez Sfânta Liturghie, dar tot în secret. Încetul cu încetul, am înţeles mai mult ce este credinţa catolică şi, în sfârşit, m-am hotărât să fiu botezat.

Am găsit pacea
Găsind credinţa catolică, am descoperit o comunitate plină de oameni simpli şi buni, unde nu se mai povesteau minciuni. Mi-am găsit prieteni adevăraţi. Pentru mine a fost o eliberare: nu mai era nevoie să mint. Începeam să văd lumina şi să înţeleg că îmi găsisem sensul vieţii.

Dar, pentru a primi botezul, trebuia să trec peste un mare obstacol: apartenenţa la Partidul Comunist. Un comunist este un ateu; creştinul crede în Dumnezeu: nu este posibil să fii catolic şi comunist în acelaşi timp. Şi preotul care mi-a făcut cateheză mi-a spus că trebuia să ies din Partid. Dar eu nu aveam acest curaj: mă temeam că, părăsind Partidul, ar fi trebuit să sufăr consecinţe urâte: poate mi-aş fi pierdut locul de muncă; poate aş fi fost persecutat... În China, Partidul conduce totul; a ieşi din el înseamnă a-ţi pierde orice posibilitate de linişte în viaţă, a te simţi ca străinii.

În cele din urmă, am scris cererea de a ieşi din Partid. Dar nu aveam curajul de a o depune. M-am hotărât de atâtea ori să o duc, dar apoi, mă răzgândeam. La un anumit moment, mi-am făcut curaj şi am mers drept la responsabilul Partidului şi i-am dat cererea. El a rămas fără cuvinte: era prima dată când i se întâmpla. Era într-o totală confuzie. Dar eu, în sfârşit, puteam să fiu botezat. După ce am primit Botezul, am început să simt o pace profundă.

Într-un seminar clandestin
După ce am devenit catolic, am continuat să merg la sfânta Liturghie în fiecare duminică, dar într-o comunitate clandestină, nerecunoscută de guvern. Într-o zi, o soră m-a întrebat: De ce nu-l urmezi pe Isus devenind preot? I-am spus imediat nu. În familia mea niciunul nu este creştin, iar a deveni preot ar fi fost dificil. În tradiţia chineză, primul născut, aşa cum sunt eu, trebuie să-i ajute pe părinţi când aceştia devin bătrâni: dacă aş fi intrat în seminar, primii mei duşmani ar fi fost părinţii mei.

După şase luni, mă rugam în camera mea. Am auzit o voce care mă chema: „Urmează-mă”. În cameră nu mai era nimeni. Am înţeles în inima mea că Isus era cel care mă chema, dar eu eram prea speriat: a fi preot – al Bisericii clandestine – însemna să abandonez totul, să-mi las familia, munca, să intru într-o situaţie de risc şi de pericol, să îmbrăţişez crucea, suferinţa, închisoarea. Am spus nu. Dar, odată cu refuzul meu, s-a terminat pacea deoarece am devenit neliniştit şi lipsit de bucurie. Nu doream să-l urmez pe Isus deoarece aveam o muncă bună, o viaţă liniştită. Dar nici nu puteam să rezist chemării Domnului! Astfel, l-am rugat să mă ajute să-mi găsesc o altă muncă, într-un oraş mai îndepărtat. În acest mod aş fi putut să-mi părăsesc activitatea fără a ieşi prea mult în evidenţă şi aş fi putut intra în seminar.

Am lucrat în celălalt oraş timp de 2 ani, economisind în toate pentru a le lăsa părinţilor mei bani, iar apoi, am urmat chemarea lui Isus. Ştiam că eram slab şi atunci m-am rugat: „Isuse, dacă tu vrei, poţi să mă faci fidel până la sfârşit, poţi să mă faci discipolul tău pentru totdeauna. Acesta va fi un miracol foarte mare”.

Am trăit timp de 5 ani într-un seminar al Bisericii clandestine. Viaţa era foarte obositoare şi plină de riscuri. Trezirea era la ora 5. După jumătate de oră de meditaţie, participam la sfânta Liturghie, iar apoi ne rugam Laudele. După micul dejun, făceam curăţenie, iar apoi începea timpul de studiu. Mergeam la culcare la ora 10. Viaţa în aceste seminarii este un pic dificilă: trăiam într-o casă de la ţară pusă la dispoziţia noastră de un creştin. Dar când ajungea la noi vocea că poliţia ne-a descoperit, trebuia să fugim şi să ne transferăm într-un alt loc. În 5 ani, am schimbat casa de 3 ori. Noi, seminariştii, trebuia să ne ocupăm de curăţenie, dar şi de gătit. Din punct de vedere material, viaţa era cu adevărat dură: puţină hrană, puţină verdeaţă, aproape deloc carne; în camere stăteam mereu înghesuiţi. Între seminarişti exista o relaţie de prietenie puternică. Dificultăţile se depăşeau într-o clipă deoarece fiecare era gata să-l iubească pe celălalt.
După 5 ani de studiu, a venit ziua sfinţirii mele preoţeşti. De frica poliţiei, am celebrat Liturghia de hirotonire la 4 dimineaţa: la acea oră, în China dorm toţi, chiar şi poliţiştii.

Chiar dacă viaţa noastră, a catolicilor, este dificilă, credinţa ne întăreşte cu adevărat. Aceasta şi mulţumită preoţilor care sunt în închisoare. Un mic exemplu: în satul meu natal, în 1983, când în China au început marile reforme economice, existau 3 familii catolice. Acum, catolicii sunt mai mult de 4.000. Este chiar adevărat că sângele martirilor este sămânţă de noi creştini!
Şi pentru mine, puterea este Isus însuşi. El a spus: „Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (In 15,16). Pe acest drum eu găsesc crucea, dar şi bucuria şi pacea. Cu ajutorul divin, îl voi urma mereu pe Isus, depăşind toate greutăţile.

revista Se Vuoi