O eliberare reciprocă

La Sinodul pentru Africa din octombrie 2009, a făcut multă senzaţie, pe tema iertării, intervenţia lui Geneviève Uwamariya, din congregaţia Surorilor Sfintei Maria din Namur (Rwanda), martoră a masacrelor din Rwanda. Îi lăsăm ei cuvântul:

„Sunt o supravieţuitoare a genocidului etniei Tutsi din Rwanda, în 1994. O mare parte din familia mea a fost masacrată în biserica noastră parohială. Vederea acelei clădiri mă umplea de oroare şi de revoltă, tot aşa cum întâlnirea cu unii deţinuţi îmi provoca dezgust şi furie.

În această stare sufletească mi s-a întâmplat un fapt ce mi-a schimbat viaţa şi relaţiile. Pe data de 27 august 1997, la ora 13.00, un grup al asociaţiei „Damele milostivirii divine” m-a dus în două închisori din regiunea Kibuye, oraşul meu natal. Acestea veniseră ca să pregătească deţinuţii pentru Jubileul din 2000. Spuneau: „Dacă ai ucis, te angajezi să ceri iertare victimei care a supravieţuit; astfel o ajuţi să se elibereze de greutatea răzbunării, a urii şi a ranchiunii. Dacă eşti victimă, te angajezi să oferi iertare celui care ţi-a greşit; astfel îl ajuţi să se elibereze de povara crimei şi de răul care este în el”. Acest mesaj a avut asupra mea un efect neaşteptat.

Imediat după aceea, unul dintre prizonieri s-a ridicat cu ochii în lacrimi, a căzut în genunchi în faţa mea, implorându-mă şi spunându-mi cu voce tare: „Milostivire!” Am rămas ca o stană de piatră, recunoscându-l pe prietenul familiei mele care crescuse cu noi şi cu care am împărtăşit toate. Mi-a mărturisit că el a fost cel care l-a ucis pe tata şi mi-a descris, în mod detaliat, moartea alor mei. M-a cuprins un sentiment de milă şi de compasiune; m-am ridicat, l-am îmbrăţişat şi, printre sughiţurile de plâns, i-am spus: „Eşti şi rămâi fratele meu”. În acel moment, am simţit ca şi cum ar fi căzut o greutate... Mi-am regăsit pacea interioară şi i-am mulţumit celui pe care-l strângeam în braţe.

Spre surprinderea mea, l-am auzit strigând: „Justiţia îşi poate continua drumul său şi mă poate condamna la moarte, dar ACUM SUNT LIBER!” Şi eu voiam să strig celor care doreau să mă asculte: „Vino să vezi ce m-a eliberat; poţi să-ţi regăseşti şi tu pacea interioară”.

Începând din acel moment, misiunea mea a fost aceea de a parcurge kilometri pentru a duce scrisorile deţinuţilor care cereau iertare supravieţuitorilor. Astfel, au fost distribuite 500 de scrisori; de asemenea, tot eu aduceam scrisorile de răspuns de la supravieţuitori la deţinuţi, care deveniseră prietenii şi fraţii mei... Acest schimb de scrisori a permis întâlniri între asasini şi victime. Au existat numeroase gesturi concrete ce au marcat reîmpăcarea: deţinuţii au construit un sat pentru văduvele şi orfanii genocidului. În anumite parohii s-au născut asociaţii a ex-deţinuţilor şi supravieţuitorilor ce funcţionează foarte bine.

Această experienţă m-a învăţat că împăcarea nu înseamnă atât a dori să readuci împreună două persoane sau două grupuri aflate în conflict. Dar, mai ales, este vorba de a-l repune pe fiecare în iubire şi a lăsa să aibă loc vindecarea interioară ce permite eliberarea reciprocă.

În aceasta stă importanţa Bisericii în Ţara noastră, având în vedere că ea are misiunea de a oferi Cuvântul lui Dumnezeu: un Cuvânt care vindecă, eliberează şi împacă”.

(Testimoni)
revista Se vuoi