„Mi-a frânt lanţurile” Nunzia

Aceasta este povestea mea. Povestea drumului meu către Isus. Am 39 de ani, 4 copii şi o viaţă minunată, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dar nu a fost mereu aşa. Îmi amintesc de timpurile când eram „eu” cea care îmi croiam viaţa mea, când „singură” îmi eram suficientă pentru a răspunde nevoilor mele, când sufeream de un puternic sindrom de atotputernicie. EU eram capabilă, EU eram bună, EU ştiam să fac totul... Dar era o păcăleală ce mi-a manipulat mai mult de jumătate din viaţă.

M-am căsătorit foarte tânără; aveam 20 de ani şi eram foarte îndrăgostită de soţul meu. Primii ani de căsătorie au fost frumoşi, dar şi foarte dificili. Nu reuşeam să avem un copil din diverse mici motive care, puse împreună, deveneau o mare problemă. Dar, în acel moment, nu-l căutam încă pe Dumnezeu. Aveţi prezentă acea credinţă superficială în care tu ceri pentru a obţine şi nu pentru a mulţumi? Pe lângă aceasta, eram şi un pic supărată... şi foarte departe de Biserică.

Apoi au sosit copiii unul după altul: în 28 de luni 3 copii! Eram foarte fericiţi, dar, după un an de la naşterea celui mai mic, am intrat într-o profundă criză depresivă; şi, încetul cu încetul, am început să-l îndepărtez pe soţ din viaţa mea, aruncând asupra lui cauza suferinţei mele. A fost o perioadă lungă şi foarte dureroasă pe care o binecuvântez deoarece, atunci, l-am căutat pe Dumnezeu! Iar el era acolo, gata să se lase găsit.

Îmi amintesc de jena pe care am simţit-o prima dată când am mers în biserică pentru a vorbi cu Isus; fixând Crucea, i-am cerut: „Dar ce trebuie să fac, ce vrei de la mine?” Am mers să mă spovedesc, iar Domnul mi-a trimis un preot minunat care, ascultându-mă, mi-a spus să fac asemenea lui Petru în timp ce mergea pe ape: „Nu privi furtuna, ţine-ţi ochii ficşi către Isus şi nu te vei scufunda”.

Aceste cuvinte m-au salvat deoarece, aproape ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn lung, am reînceput să privesc (nu doar să văd) ceea ce era lângă mine; am reînceput „să-mi privesc” copiii, soţul, iar în inima mea simţeam cum se naşte o bucurie tot mai mare ce provenea din rugăciune. Dar încă nu înţelegeam... cât de mult mă iubea Isus...

În mod aparent, părea că totul este în ordine; redevenisem cea de dinainte, mai bucuroasă, mai senină. Dar problemele mele nu mă abandonaseră cu totul şi mă ţineau legată de trecutul meu.
Sufeream de toate problemele alimentare: anorexie, bulimie, din nou anorexie...

Eram foarte slabă şi, pe lângă aceasta, şi mincinoasă deoarece nu spuneam nimănui despre aceste boli. În rugăciunile mele ceream ajutor, dar poate că nu strigam destul. Am învăţat că Domnul te ajută doar dacă tu doreşti cu adevărat să-ţi rupi lanţurile, doar dacă tu tai acea bucată bolnavă care este în tine.

În acei ani, Domnul ne-a făcut un alt dar mare: o fetiţă care acum are 5 ani. Dar problemele mele continuau, iar eu simţeam o ruşine mare. Îmi amintesc că, într-o zi, ascultând un fragment din Evanghelie, povestea femeii care suferea de hemoragie, am urlat către Domnul. Şi am avut senzaţia că el stătea lângă mine şi-mi spunea: „În sfârşit!” Nu a fost magie sau rod al voinţei mele absolut deloc. În toţi acei ani am mers pe la tot felul de medici, psihologi, psihiatri; îmi mai lipsea doar să merg la centrele specializate; dar nu am rezolvat nimic. În schimb, Domnul da! Da, deoarece el face noi toate lucrurile, schimbă viaţa.

Îi voi fi mereu recunoscătoare Domnului pentru iubirea infinită cu care mă copleşeşte, pentru darurile pe care, în fiecare zi, mi le face. Nu este zi în care să nu-l laud, nu este zi în care să nu cad, dar în care să nu mă şi ridic cu ajutorul său, reîncepând mai fericită decât înainte.

Eu şi soţul meu am început un drum de credinţă şi suntem fericiţi pentru aceasta. Este un drum ce duce la Domnul, ce te face să cobori până în profunzimea vieţii tale pentru a te urca din nou. Este o bucurie mare pentru noi aceea de a împărtăşi cu alţi fraţi şi surori experienţele, dubiile, durerile noastre, comuna căutare a lui Dumnezeu.

Când privesc din nou la viaţa mea şi văd rănile pe care le am în interiorul meu, parcă mă doare inima, dar tot acele răni mă ajută să mă gândesc la cât de frumoasă este viaţa de când Isus este cu mine; şi tot acele răni îmi amintesc cât de mult viaţa mea era fără sare, fără lumină.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am experimentat şi continui să experimentez că „Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” şi că „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine”.

Nunzia de Luca
revista Se vuoi