Miriam: un spin şi o cheie

Anorexia este considerată o stare, nu este văzută ca o boală. Nimeni nu mi-a spus: „Tu ai o formă de anorexie”, ci toţi îmi dădeau verdictul: „Tu eşti anorexică”. Dacă ai un lucru poţi să-l pierzi, să-l dai, să-l laşi pe undeva pe stradă; dacă tu eşti ceva nu poţi s-o mai faci, acel ceva te însoţeşte: „eşti bărbat” sau „eşti femeie”, şi nu poţi scăpa de acest lucru. Acel „eşti” nu este haina, ci este pielea, este sufletul. Nimeni nu spune: „Sunt canceros” ci „Am cancer”, subliniind posibilitatea de a se vindeca. Primul cuvânt pe care ceilalţi ţi-l spun este chiar acesta şi, astfel, eşti clasificată, terminată, eliminată. Am avut anorexie pentru zece ani.

Din ce se naşte anorexia? Nimeni nu ştie; nici măcar eu însămi nu pot spune de unde a ieşit tot ceea ce s-a întâmplat apoi. Dar a devenit o amintire care, după mai mult de zece ani, uneori încă este un spin în inima mea şi, poate, o cheie.

Treceam printr-un an dificil: îmi schimbasem casa, ştiam că peste un an trebuia să încep o şcoală ce nu-mi plăcea, eram cu doi ani mai mică decât colegii mei, iar ei mă excludeau mereu, nu din răutate, ci datorită faptului că, la acea vârstă, toţi se grăbesc să devină mari.

Într-o dimineaţă, aveam chef să lipsim de la lecţii şi nu am intrat în clasă: unii colegi, printre care era şi băiatul care îmi plăcea mie dintotdeauna. Chiar el, în timp ce de acum ne îndepărtam de gardul urât al şcolii, mi-a spus: „Bravo, Miriam, azi ai meritat să stai cu noi”.

Reflectând ca adultă asupra acestei fraze – ştiu foarte bine că este vorba de o serie de cuvinte spuse la întâmplare de un băiat care se credea mare – am înţeles că acele cuvinte mi-au rupt ceva înăuntru. Şi, din acea zi, m-am schimbat. Am încetat să mai merg la biserică deoarece şi el mergea tot acolo; ba, mai mult, făcea parte din grupul Acţiunea Catolică în care şi eu eram de-o viaţă; am rupt cu toţi; am acceptat în mod pasiv ceea ce-mi era impus deoarece o voce interioară îmi repeta acea frază în mod continuu: dacă nu aş fi acceptat ceea ce mi se cerea nu aş fi meritat iubirea nimănui, aş fi rămas singură pentru totdeauna; trebuia să accept totul.

În timpul primilor opt ani de boală am devenit atee. Când povestesc cuiva istoria mea, îi spun râzând: „Dar atee în modul cel mai serios!” În inima mea eram supărată pe Dumnezeu la care m-am rugat de copilă, eram furioasă deoarece nu credeam în el şi nu era posibil ca el să existe.

Apoi, într-un anumit moment, furia a ieşit la lumină: eu trebuia să dovedesc că Dumnezeu nu există; doream dovada de necontestat a acestui fapt. Şi atunci, ce am făcut? M-am înscris la Ştiinţe Religioase. Dar Dumnezeu care învinge totul, care iubeşte cu o iubire ce suportă totul, m-a făcut să mă văd în micimea şi fragilitatea mea; mi-a arătat cât de mult lupta mea era o fugă de ceea ce eram. În luna iunie a acelui an am primit Mirul.

Anorexia nu a trecut. Dar, odată cu Mirul, în inima mea s-a născut un gând fix: „Dacă contiuni, dacă vei persevera, te vei vindeca”. Şi am continuat să simt acest lucru chiar şi atunci când situaţia s-a înrăutăţit.

Nimeni nu-şi dădea seama de nimic; aveam anorexie cu greutate normală, ceea ce înseamnă că mâncam totul şi apoi vomitam. Faptul de a vomita deseori producea o substanţă în creierul meu (mi-au explicat la spital) şi, prin urmare, devenisem dependentă. Acel drog mă făcea să mă simt foarte puternică chiar dacă eram epuizată.

În mijlocul unei curse absurde de lucruri de făcut, am găsit deşertul incapacităţii şi singurătăţii mele: tu ai o durere, dar nimeni nu trebuie s-o vadă, nu te poţi deschide nimănui.
„Iată, Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei” (Os 2,16). Deşertul meu era secţia de psihiatrie a spitalului.

În realitate, a fost suficientă o lună pentru a mă prăbuşi; afirmaţia mea prezumptuoasă: „nu sunt bolnavă” s-a transformat în plâns şi rugăciune. Plâns de disperare deoarece timp de zece ani m-am închis în faţa vieţii, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu; şi în rugăciune de mulţumire deoarece, în ciuda prostiei mele (noul nume dat prezumpţiei mele), eram vie şi doream viaţa. În mijlocul atâtor sinucideri care se întâmplau în fiecare zi, am descoperit că doresc să aleg viaţa cu toată fiinţa mea. Iar apoi, când te abandonezi vieţii, lui Dumnezeu, şi simţi îmbrăţişarea sa... cum reuşeşti să rezişti? Să nu te îndrăgosteşti? Acea voce de mamă, de tată, de iubit, ce răsună în inima ta şi o îngrijeşte: „Eu te iubesc aşa cum eşti. Dacă vrei să vii la mine, eu nu te voi alunga, nu te voi iubi mai mult sau mai puţin în funcţie de modul în care eşti, nu te voi îndepărta pentru cineva mai «tare», te voi lua în braţe atunci când nu vei mai avea putere; dar vino şi hrăneşte-te din iubirea mea pentru tine”, iar a mă hrăni, pentru mine, în acel timp, era un verb complicat.

Dar apoi, a fost mai uşor; este de necrezut cât de mare este ajutorul pe care-l primim de la Dumnezeu dacă-l cerem! M-a vindecat psihiatrul? Era un doctor foarte bun, dar ştiu că nu mi-ar fi fost de ajuns doar el. Iar eu, singură, nu aş fi reuşit. Şi nu mi-ar fi fost suficient nici măcar ajutorul preoţilor, în ciuda afecţiunii pe care au manifestat-o faţă de mine.

Dumnezeu a fost cel care a învins boala mea, care m-a învins pe mine, dar fără să mă doboare, m-a învins ridicându-mă.

Miriam G. L. Serranò
revista Se vuoi