Joseph Ratzinger vorbeşte despre vocaţia sa
În timpul unei întâlniri a Papei Benedict al XVI-lea cu tinerii din dieceza Romei, unul dintre ei l-a întrebat pe Papa: „Doriţi să ne spuneţi cum aţi ajuns să înţelegeţi care era vocaţia Sanctităţii Voastre? Puteţi să ne daţi sfaturi pentru a înţelege mai bine dacă Domnul ne cheamă să-l urmăm în viaţa consacrată sau preoţească?”
„În ceea ce mă priveşte am crescut într-o lume foarte diferită de cea actuală dar, în cele din urmă, situaţiile se aseamănă. Pe de o parte, era încă situaţia «creştinismului» în care era normal să mergi la biserică şi să accepţi credinţa ca fiind revelarea lui Dumnezeu, şi să încerci să trăieşti conform Cuvântului lui Dumnezeu; iar pe de altă parte, era regimul nazist, ce afirma cu voce tare: «În noua Germanie, nu vor mai fi nici preoţi, nici viaţă consacrată; nu mai avem nevoie de astfel de oameni; căutaţi-vă o altă profesie». Dar chiar auzind aceste voci «puternice» ale unui sistem cu un chip inuman, am înţeles, în schimb, că era multă nevoie de preoţi. Acest contrast, faptul de a vedea acea cultură antiumană, m-a întărit în convingerea că Domnul, Evanghelia, credinţa ne arătau strada corectă, iar noi trebuia să ne angajăm pentru ca această stradă să supravieţuiască.
În această situaţie, vocaţia la preoţie a crescut aproape în mod natural în mine, fără mari evenimente de convertire. Pe lângă aceasta, două lucruri mi-au fost de folos în acest drum: deja de mic copil, fiind ajutat de părinţi şi de paroh, am descoperit frumuseţea liturgiei şi am iubit-o tot mai mult, deoarece simţeam că, în aceasta, ne apare frumuseţea divină şi ne deschide cerul în faţa ochilor; cel de-al doilea element a fost descoperirea frumuseţii de-a cunoaşte, de-al cunoaşte pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură, datorită căreia este posibil să intri în acea mare aventură a dialogului cu Dumnezeu şi cu Teologia. Astfel, pentru mine a fost o bucurie să intru în această muncă milienară a Teologiei, în această celebrare a liturgiei, în care Dumnezeu este cu noi şi face sărbătoare împreună cu noi.
Desigur că n-au lipsit dificultăţile. Mă întrebam dacă aveam capacitatea de-a trăi pentru întreaga viaţă celibatul. Fiind un om cu formare mai mult teoretică decât practică, ştiam şi că nu este suficient să iubesc Teologia pentru a fi un preot bun, dar este nevoie să fiu disponibil mereu pentru tineri, bătrâni, bolnavi, săraci; necesitatea de a fi simplu cu cei simpli. Teologia este frumoasă, dar şi simplitatea cuvântului şi a vieţii creştine este necesară. Şi astfel, mă întrebam: voi fi capabil să trăiesc toate acestea şi să nu fiu unilateral, doar un teolog?
Dar Domnul m-a ajutat şi, de asemenea, m-a susţinut compania prietenilor, preoţilor şi a profesorilor.
Întorcându-mă la întrebarea ce mi-a fost pusă, cred că este important să fim atenţi la gesturile pe care Domnul le face pe parcursul drumului nostru. El ne vorbeşte prin evenimente, persoane, întâlniri: trebuie să fim atenţi la toate acestea. Apoi, în al doilea rând, să intrăm cu adevărat în prietenie cu Isus, într-o relaţie personală cu el; să nu ne mulţumim a şti doar de la alţii sau din cărţi cine este Isus, dar să trăim o relaţie tot mai profundă de prietenie personală cu Isus, în care putem începe să înţelegem ceea ce el ne cere. Iar apoi, să fim atenţi la cine sunt eu, la capacităţile mele: pe de o parte, curaj, iar pe de alta, umilinţă, încredere şi deschidere faţă de familii, de preoţi şi de autorităţile Bisericii: ce vrea Domnul de la mine?
Desigur, aceasta rămâne mereu o mare aventură, dar VIAŢA POATE REUŞI DOAR DACĂ AVEM CURAJUL AVENTURII, încrederea că Domnul nu ne va lăsa niciodată singuri, că el ne va însoţi, ne va ajuta”.
Joseph Ratzinger
revista Se vuoi