Sora Kim-Ngan Maria Bui, fsp

Numele meu este Kim-Ngan Bui și provin din regiunea fierbinte a Arizonei. Am doi frați, iar părinții mei sunt de origine vietnameză. Am trăit într-o familie foarte strictă dar, în același timp, foarte iubitoare. Încă de mică am fost educată în credință și am învățat rugăciunile în limba vietnameză. În special mama ne învăța foarte mult și ne povestea viețile sfinților în mașină, în timp ce călătoream în diversele regiuni ale Arizonei sau în California pentru a ne vizita rudele. De la mama mea am primit și o profundă evlavie către Sfânta Fecioară: obișnuiam să recităm Sfântul Rozariu întreaga familie, în fiecare seară.

În perioada gimnaziului m-am împrietenit cu câteva colege de școală care, am observat că erau foarte diferite față de mine: nu aveau aceleași reguli acasă, nu vorbeau vietnameza, nu se rugau; chiar și mâncarea lor era diferită. Deci, în capul meu au început să circule o mulțime de întrebări, am început să mă împotrivesc părinţilor, să încalc regulile familiei, nu în lucruri mari, slavă Domnului. Totuşi, „rebeliunea” mea în ochii mei era mare. Eram în întuneric...

La vârsta de 14 ani, la inițiativa părinților, am început să particip duminica la Liturghia tineretului, care a adus în viața mea un vânt de primăvară. Era atât de diferită: participau mulți tineri şi era animată cu cântece tinerești. Iar acești tineri erau atât de diferiți de cei pe care îi cunoscusem la școală! Cei de la școală vorbeau murdar, aveau o viață dezordonată și obscură. Eu nu voiam să fiu ca ei. Voiam să fiu fericită... Am fost invitată la grupul de tineri din parohie „Life teen” şi am fost primită în mijlocul lor cu multă căldură. Treptat, am descoperit o altă lume, tineri, adolescenți ca și mine, care voiau să-l cunoască pe Isus și să trăiască în comuniune cu El. Nu după mult timp, am participat la câteva zile de reculegere și rugăciune cu tinerii de la „Life Teen”. Am simțit că Dumnezeu mă invită aici, că nu este o întâmplare. Și nu a fost... Într-una din zile, în timpul adorației euharistice, am simţit că Isus este real în Sfânta Împărtășanie, că ceea ce părinții ne-au educat despre credință este adevărat. Isus mi-a umplut inima în acea seară cu pacea și iubirea sa; am simțit o bucurie imensă! După acele zile, m-am simțit atrasă mai mult spre viața de rugăciune, de Sfânta Liturghie; aveam o mare dorință de a-l cunoaște mai mult pe Dumnezeu. Am început să merg la Liturghie zilnic, să învăț rugăciunile în limba engleză, să pun tot felul de întrebări despre credință: Ce este Euharistia, Spovada? De ce ne rugăm Sfintei Fecioare? Cum ne deosebim de celelalte Biserici creștine? De ce este important să evanghelizăm? Pe măsură ce primeam răspunsurile, m-am îndrăgostit de Dumnezeu Adevărul. Era o experiență atât de frumoasă pentru mine, pentru că nu numai că totul avea sens în mintea mea, dar puteam să-mi exprim credința în limba engleză, să o împărtășesc și celorlalți.

Într-una din zile mă rugam Rozariul în casă, în fața statuii Sfintei Fecioare. Când am pronunțat cuvintele „și binecuvântat este rodul trupului tău, Isus” am simțit în inima mea că Isus mă iubește cu o iubire mai mare decât îmi puteam imagina și înțelege, și mă invita să-i dăruiesc lui întreaga viață. Entuziasmată, plângând de bucurie, i-am răspuns: „Da, Isuse, dacă Tu dorești acest lucru, atunci doresc și eu, dar nu cunosc surori in zonă; dacă Tu mă chemi să intru într-o mănăstire, Tu trebuie să faci rost de surori”. După câteva luni, o sora Paulină, sr. Carmen Christi a venit din California și a vorbit tinerilor despre vocație. Am simțit că acesta a fost răspunsul rugăciunilor mele. Nu după mult timp, am vizitat comunitatea surorilor și am început un drum de discernământ vocațional cu ele.

În timpul liceului am simțit că Isus mă chema în mod particular să fiu un exemplu de viață creștină pentru colegii mei, în studiu şi comportament. De mai multe ori, în acest timp, am vizitat comunitatea surorilor Pauline din Boston. Mă simțeam atrasă să intru în această congregație. Dar, pe de o parte, nu eram sigură, doream din toată inima să împlinesc voința lui Dumnezeu, să nu greșesc; iar pe de altă parte, mă simțeam atât de păcătoasă, mi se părea că nu cresc din punct de vedere spiritual, că la spovadă mărturisesc mereu aceleași păcate, și nu mă consideram vrednică să intru în mănăstire, gândindu-mă că celelalte surori sunt foarte aproape de Dumnezeu. Și am cerut de la Dumnezeu confirmare, lumină, iar El mi-a răspuns printr-o carte, o biografie a fondatorului congregației, fericitul Giacomo Alberione. În mod particular, m-a impresionat o rugăciune compusă de dânsul prin care noi îi prezentăm lui Dumnezeu toate bunele noastre intenții, dorințele noastre pentru a veni în ajutorul sufletelor, munca noastră, studiul nostru; tot în această rugăciune, fiind conștienți de limitele și slăbiciunile noastre, cu umilință și credință ne punem toată încrederea în El, convinşi că El va multiplica eforturile noastre, le va face rodnice. M-am simțit atunci ca o notă muzicală de mică intensitate, iar misiunea și spiritualitatea paulină aceeași notă, dar care răsuna la maxim; m-am simțit aceeaşi notă mică, dar eram dornică să cresc. Acel moment a fost plin de har, m-am hotărât să fac cererea de intrare în congregație. Știam că va fi greu, pentru că tatăl meu dorea să merg la facultate și abia după aceea să iau o decizie. Dar eu nu puteam aștepta.

În vara dinaintea ultimului an de liceu am mers din nou la surori în Boston. Înainte de a face cererea de intrare am simțit că trebuie să cer permisiunea tatălui meu. Eram neliniștită, așa că m-am dus în capelă și l-am rugat pe Isus din toată inima: „Isuse, eu simt că Tu mă chemi aici; sr. Carmen mi-a spus că pot face cererea de intrare, iar eu vreau să răspund chemării tale; îmi amintesc de sfinții care au intrat în mănăstire fără permisiunea părinților lor; şi eu voi face la fel dacă părinții mei spun nu. Am 18 ani și pot lua legal orice decizie pe cont propriu, dar ar fi foarte, foarte frumos dacă ei ar accepta și mi-ar da binecuvântarea”. Și am încredințat totul în mâinile sale. Deci, l-am sunat pe tata și i-am comunicat intenția mea. La început răspunsul a fost... tăcerea, dar după câteva secunde bune a spus: „Așadar, asta înseamnă că eu și mama ta vom face curând o vizită surorilor în Boston”. Nu pot descrie bucuria care m-a cuprins; eram convinsă că o dată ajuns aici, va înțelege că totul este lucrarea lui Dumnezeu, că fiica sa a luat o decizie bună cu viața sa. Și așa a fost! Inima lui s-a încălzit treptat și și-a găsit pacea.

După terminarea liceului am intrat în postulandat, perioadă în care am făcut un drum mai profund de discernământ, am crescut în a mă înțelege și accepta așa cum sunt, ca fiica preaiubită a lui Dumnezeu, am intrat în comuniune mai strânsă cu Isus și cu surorile. Apoi am intrat în noviciat, un timp de studiu și reflecție mai profundă asupra spiritualității și misiunii pauline, și pregătire pentru prima profesiune religioasă. După cei doi ani de noviciat a urmat prima profesiune religioasă pe 30 iunie 2007, când mi-am adăugat și numele Maria, în onoarea Mariei, Mama lui Dumnezeu și Regina Apostolilor. Acum sunt în Boston și ajut la coordonarea programului de expoziții de carte în școlile din Statele Unite. De asemenea frecventez universitatea din Boston unde studiez Teologie, Filozofie și Comerț.

Mari lucruri a făcut Domnul în viața mea, iar inima îmi este plină de bucurie!

Fraza mea paulină forte este:

„Apostolul are mintea, inima și sufletul pline de Isus Cristos, Calea, Adevărul și Viața. Neputând să țină pentru sine această bogăție, el extinde și revarsă această bogăție asupra sufletelor. El tânjește ca toți să aibă parte de bogăția inimii sale, și pentru aceasta caută mijloacele cele mai rapide și eficiente” (Fericitul G. Alberione).