Sora Daniela Baronchelli, fsp

Am avut o copilărie fericită în casa părinţilor mei. Locuiam în Farfengo, un sat din provincia Brescia (Italia). Eram din fire veselă şi îmi plăceau petrecerile alături de prietenele şi prietenii mei. La 20 de ani eram deja hotărâtă să mă logodesc şi să ofer viaţa mea celui mai bun băiat din sat: Gino, un cântăreţ foarte bun, de profesie brutar. Însă Isus m-a sedus şi m-a răpit. A făcut-o pe neaşteptate... Tocmai mă logodisem. După primul sărut, am simţit cu putere vocea lui Isus: „Nu aici, nu aşa; te voi face a mea pentru o misiune”. Şi astfel, am întrerupt orice relaţie atât cu Gino cât şi cu alţi tineri care, văzându-mă liberă, m-ar fi dorit de soţie.

Sora mea, Irene, intrase în congregaţia Fiicele Sfântului Paul la vârsta de 12 ani, la Alba. Eu eram furioasă pentru acest fapt. Mă gândeam că nu se merită să-ţi risipeşti viaţa între zidurile unei mănăstiri...

Dar, într-o zi, am înţeles – numai Dumnezeu ştie cum – că chiar în „mănăstirea” Fiicelor Sfântului Paul, Domnul mă chema pentru o misiune specială, preţioasă, de mare importanţă pentru umanitatea de azi. Iar atunci m-am hotărât cu Gino asupra faptului că trebuia să plec cât mai curând pentru „a-mi valoriza” cei 20 de ani pe care îi aveam. Din acea zi, în biserica din sat, unde era o mare fervoare misionară, nu mai cântam: „Trimite-i pe cei care învaţă calea cea dreaptă către cer”, ci „TRIMITE-MĂ cu cei care învaţă calea cea dreaptă către cer”.

Eu, prima din cei 7 fraţi, am lăsat-o pe mama bolnavă, pe Gino, satul în care eram implicată atât de activ, fiind sigură că Dumnezeu mă va conduce pe pământ de misiune, unde viaţa paulină ar fi fost mai exigentă dar trăită în mod total pentru El şi pentru popoarele care mă atrăgeau pentru a le comunica Evanghelia.

Dumnezeu a fost fidel, minunat! A continuat să mă cheme în mod constant. M-a însoţit în primii 15 ani în Nigeria, Tanzania şi Kenya, unde m-am îndrăgostit profund de africani şi m-am bucurat de eficienţa pe care mijloacele de comunicare socială o au în mijlocul săracilor. Cincisprezece ani de slujire în războiul din Biafra, o sărăcie enormă dar şi numeroase haruri experimentate odată cu sosirea primelor vocaţii şi o abundentă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul noilor iniţiative în cadrul Bisericii locale.

Viaţa în Nigeria a fost splendidă! Dar după Conciliul Vatican II şi discernământul personal, unele surori (italiane, americane şi irlandeze) au părăsit atât Africa, cât şi congregaţia. Astfel, ne-a fost imposibil să ne continuăm misiunea în această ţară, fiindu-ne refuzată şi viza din cauza războiului. Am fost nevoite să închidem comunitatea. Doar Dumnezeu cunoaşte durerea, umilinţa, zbuciumul, lacrimile vărsate. Cât de mult am plâns eu care am deschis şi apoi a trebuit să închid comunitatea din Lagos şi Nigeria. Dar surprizele lui Dumnezeu continuă...

Eu, care eram îndrăgostită de Africa, am fost trimisă din Nigeria în Kenya. Dar, dintr-o dată, ajunge un mandat din partea superioarei generale, sr. Maria Cevolani: „Lasă Africa”. Doamne, ce noutate! După doi ani în care am participat la „Şcoala credinţei” la Frigburg, sunt trimisă în necunoscutul şi dificilul pământ pakistanez, pe care nu-l visasem niciodată.

Miracol şi har! Dumnezeu, căruia îi ceream în mod constant să învăţ valoarea detaşării, îmi lua încetul cu încetul ambiţia de a-mi petrece întreaga viaţă în Africa şi îmi încredinţa o nouă misiune în Pakistan. Trăiesc de peste 30 de ani pe acest pământ. Chiar şi pentru mine este greu să înţeleg cum, dar acum sunt mai îndrăgostită de Pakistan decât de Africa.

Dificila misiune în acest pământ islamic dă atât de multă valoare vieţii mele pauline! Mă simt privilegiată să trăiesc printre aceşti creştini persecutaţi, care cu credinţa şi mărturia lor mă evanghelizează.

Ca Pauline, avem o sarcină, un rol, o misiune apostolică semnificativă. Ne simţim şi suntem recunoscute ca fiind surorile Bibliei care fac apostolatul pentru ca poporul să primească şi să cunoască cuvântul lui Dumnezeu.

Un dar pentru vocaţia noastră, un angajament, o pasiune, o alegere a inimii. Dumnezeu m-a condus în toţi aceşti ani; mi-a dat bucurie, iubire şi har. Tactica sa spirituală este inconfundabilă: cheamă la misiune prin intermediul multor sacrificii şi cere mereu detaşare.

Ai putea să crezi? Mi-a mai cerut unul. După 27 de ani de viaţă apostolică plină de experienţe frumoase, relaţii, vocaţii, formare şi leadership în Lahore, superioara delegată mi-a spus: „Mergi la Karachi!”

Acum trăiesc aici de un an, în acest oraş unde terorismul şi fundamentalismul fac ca viaţa să fie nesigură şi dificilă, în mod special pentru creştinii care sunt în mod deschis persecutaţi.

Mă simt privilegiată să continui visul şi iubirea pe care Maestra Tecla, prima noastră Superioară Generală, le-a avut pentru mulţimile sărace şi agitate din Pakistan.

Maestra Tecla şi pr. Alberione ne arată ajutor şi iubire, iar Domnul ne protejează de gravele pericole pe care le înfruntăm în fiecare zi. De aceea trăiesc în iubire şi în comuniune cu celelalte surori harul misiunii mele în Pakistan, unde tinerele vocaţii ne dau speranţă şi vitalitate în ciuda mizeriei şi a oboselii.

Acum am 80 de ani, şi sunt încă misionară. Fericită să pot dărui unui mare număr de persoane cuvântul lui Dumnezeu, să semăn în acest popor câte o carte de rugăciune, de cântece sau câte un crucifix. Lucruri mici pe care aceştia le păstrează ca pe nişte comori mai preţioase decât hrana deoarece sunt seva vieţii creştine şi a speranţei.