Sora Andreea Hýblová, fsp

Mă numesc Andreea şi trăiesc în Republica Cehia, o ţară destul de mică, aflată în inima Europei. Aceasta este cunoscută ca fiind una dintre cele mai atee ţări din lume. Şi eu, fidelă rădăcinilor mele, l-am cunoscut pe Dumnezeu doar la 24 de ani. Dar dorinţa de Dumnezeu se afla în inima mea deja din copilărie. Însă, în adolescenţă, am înlocuit această dorinţă cu propria mea persoană. Artiştii, anumite relaţii fără viitor, muzica rock au fost mijloace prin care mi-am umplut golul din inimă. Mai târziu, am abandonat aceste medii, dar fără să găsesc un răspuns la setea pe care o simţeam în interior.

În ciuda diverselor alegeri pe care le-am făcut, pot spune că în copilăria şi adolescenţa mea l-am căutat mereu pe Dumnezeu: în natură şi în artă, iar în timpul studiilor, în religiile orientale. Datorită unor mărturii negative, mi-am făcut o idee foarte proastă despre viaţa creştină şi, prin urmare, am evitat să caut adevărul printre creştini.

În mod providenţial, atunci când mizeria mea a devenit mai mare atât la nivel fizic, psihologic cât şi spiritual, am găsit o invitaţie pentru a trăi triduumul pascal împreună cu un grup de tineri catehumeni. În celebrarea din noaptea de Paşte, unii dintre ei au primit Botezul. Aceasta a fost pentru mine o experienţă de neuitat. Din acea noapte, am început să cunosc Biserica şi, mai ales, viaţa de credinţă, pe Isus. Şi eu am primit Botezul un an mai târziu. Aveam 25 de ani. Eram în 2000; anul jubiliar, anul multor haruri!

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru modul în care Iubirea mi-a schimbat complet viaţa. Întrebările mele aveau acum un răspuns; tot ceea ce doream găseam în Dumnezeu. Am descoperit sensul vieţii şi am primit în dar o comunitate de creştini care m-a primit, m-a întărit în credinţă şi m-a însoţit cu rugăciunea. Iar eu... m-am îndrăgostit de Domnul!

Viaţa mea a continuat să se desfăşoare între studiu şi muncă. Am cunoscut şi diverşi băieţi care ar fi vrut să devenim prieteni. Dar, în adâncul sufletului meu, simţeam cu claritate că-mi doream o viaţă diferită de cea pe care o aveam în mediul teatrului unde lucram. Înţelegeam că nu pot să-mi împart inima între un om şi Isus. Iniţial, nu am împărtăşit cu nimeni toate acestea; m-am rugat ca Dumnezeu să-mi conducă paşii.

Am cunoscut diverşi preoţi şi persoane consacrate care mi-au dat o frumoasă mărturie de credinţă. Timpul liber îl petreceam în natură şi în tăcere. În inima mea, simţeam tot mai puternică dorinţa de Dumnezeu. Atunci m-am hotărât să cer unui preot care mă cunoştea şi în care aveam încredere să devină directorul meu spiritual. Timp de trei ani acesta m-a însoţit în drumul meu de credinţă, m-a ascultat şi s-a rugat pentru mine.

În acea perioadă, le-am cunoscut pe surorile Pauline: erau foarte diferite de surorile pe care deja le întâlnisem. Comunitatea din Praga era ca o mică familie care îl avea în centru pe Isus.

Încă din copilărie eu mă simţisem chemată să vestesc celorlalţi valoarea Adevărului şi a frumuseţii (făcea parte din proiectele mele să devin jurnalistă, scriitoare, să lucrez la radio dar, în cele din urmă, m-am oprit la teatru unde am studiat dramaturgie). M-am simţit imediat atrasă de totala lor dăruire apostolică pentru vestirea cuvântului lui Dumnezeu cu instrumentele de comunicare socială. Dar nu doream să mă alătur lor doar deoarece îmi plăcea această formă de apostolat: mi se părea prea puţin. Continuam să privesc în jurul meu dar, în acelaşi timp, ceream uneori să mă rog în capela lor, singură sau împreună cu surorile; din când în când le ajutam la redacţie. Datorită faptului că ceea ce trăiam în viaţa de zi cu zi nu mă mai făcea să mă simt împlinită ca mai înainte, am ajuns să înţeleg că era timpul pentru a lua o hotărâre.

Domnul m-a însoţit în decizia mea prin mici semne: de exemplu m-a ajutat să găsesc o persoană foarte bună care să mă înlocuiască la locul de muncă. Dar, mai ales, nu mi-a lipsit orientarea care venea din cuvântul său. Între mine şi Dumnezeu era un dialog de iubire ca atunci când un băiat îi face curte unei fete... (Ct 7,11). Dar, Dumnezeu a avut pentru mine şi cuvinte exigente, când mi-a adus aminte că cel care vrea să-l urmeze trebuie să abandoneze tot ceea ce până în acel moment îi aparţinea şi cu care era obişnuit (Mc 10,21-22).

Şi astfel, într-o zi de primăvară, am cerut surorilor să împărtăşesc viaţa lor pentru a le cunoaşte mai bine. În octombrie 2004 am început experienţa în comunitatea lor şi nu m-am mai întors înapoi. Din ziua sosirii mele în comunitatea din Praga şi până astăzi nu m-am îndoit niciodată de faptul că Dumnezeu mă cheamă chiar aici. Dumnezeu mi-a dăruit, pe lângă diverse semne ale chemării sale, şi multă pace, binecuvântare şi însuşi cuvântul său. Sunt fericită să trăiesc cu Dumnezeu. Iar experienţa apropierii sale mă împinge, asemenea lui Paul, să-i fac cunoscută bunătatea şi iubirea tuturor celor care încă nu-l cunosc.