M-a readus la viaţă

Mă numesc Massimo Baccillieri, am 44 de ani, sunt un dentist şi de curând am devenit diacon permanent. Mi-am trăit viaţa „respirând” mereu... aer de biserică, datorită, în primul rând, părinţilor mei care m-au educat în credinţă, şi experienţei intense pe care am trăit-o la Scout, de la vârsta de 8 ani, şi ca ministrant.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă senină: studiile au mers întotdeauna bine şi datorită prezenţei lui Isus, tovarăşul fidel de călătorie, care m-a susţinut mereu într-o viaţă trăită între căderi aparent distrugătoare şi splendide momente de lumină.

Chiar ca urmare a unuia dintre momentele cele mai întunecate şi aride a existenţei mele, Domnul m-a readus la Viaţă, după ce mă îndepărtasem de el, îmbătat de succes şi de o situaţie de „aparentă bunăstare”. După ce mi-am dat licenţa pe care am luat-o cu  notă maximă, m-am transferat la Milano unde o carieră rapidă şi strălucitoare „m-a lansat” într-o viaţă care, din punct de vedere material, îmi oferea mai mult decât aş fi putut vreodată visa. La doar 24 de ani munceam în clinici prestigioase şi în diverse cabinete particulare; numeroasele propuneri de colaborare, chiar şi din partea unor renumiţi profesori universitari făceau din mine un tânăr profesionist de carieră, dar această „autosuficienţă” sărăcea în mod devastator viaţa mea spirituală; încetul cu încetul, pierdeam din vedere „adevărata ţintă”. Mă simţeam în centrul unui univers „al meu” şi simţeam că nu mai aveam nevoie de Altcineva. Duminica mergeam tot mai rar la Sfânta Liturghie. Pe Dumnezeu l-am înlocuit cu propriul meu eu; asemenea fiului rătăcitor, şi eu mi-am făcut valizele şi am pornit pe drumul meu de unul singur.

Astăzi, uitându-mă înapoi, pot vedea cum Dumnezeu a intervenit în acea perioadă în viaţa mea; ca şi cum ar vrut să-mi spună: „Îţi permit să atingi ţinte pe care tu niciodată nu le-ai fi visat pentru a te face să înţelegi că fără mine totul este nimic”. Într-o zi, mă aflam „din întâmplare” într-o biserică şi, în timpul Sfintei Liturghii, pe când eram pierdut în gânduri neînsemnate – îmi amintesc şi acum exact momentul acela – am simţit dintr-o dată o tulburare profundă în suflet. Am reuşit să mă privesc în interior şi să-mi recunosc „sărăcia” vieţii pe care o trăiam. Domnul, cu o deosebită delicateţe, m-a făcut să-i simt prezenţa. Atunci am început să mă gândesc: „Dar ce fac, m-am îndepărtat de tine, dragul meu Preiten; fără tine, viaţa mea a pierdut orice gust... simt puternic instabilitatea a tot ceea ce am construit fără tine, Domnul meu!”; şi simţeam răsunându-mi în inimă cuvintele „fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,5).

Acesta a fost unul dintre momentele fundamentale din drumul meu de convertire: fără întârziere, am schimbat direcţia... M-am hotărât să mă întorc în oraşul meu, alături de cei pe care-i iubeam, înfruntând cu seninătate riscul de a trebui să pornesc de la zero la nivel profesional. Simţeam că trebuia să mă încred în Dumnezeu care, în mod providenţial, mă trăsese afară din deşertul sufletului şi care avea să continue să-mi transforme viaţa; a fost zadarnică orice încercare de a mă face să rămân la Milano din parte persoanelor pe care le cunoşteam acolo; simţeam că strada mea era alta; de acum, orice hotărâre izvora dintr-o rugăciune intensă şi era susţinută de optimismul şi bucuria care poate veni doar de la Dumnezeu. Prezenţa sa încurajatoare mi-a făcut mai uşoară atingerea unui nou echilibru; el continua să-mi reînnoiască viaţa. După numeroase sacrificii şi eforturi, încetul cu încetul, totul părea să revină la normal; desigur că micul meu oraş de provincie nu putea să-mi ofere oportunităţile din Milano, dar Isus redevenise din nou Domnul vieţii mele, iar acest lucru îmi dădea o seninătate pe care nu o mai experimentasem până atunci.

Dintr-o dată s-a întâmplat un eveniment tragic: unica mea soră de care eram foarte afecţionat, Tiziana, la doar 38 de ani, se întorcea în Casa Tatălui ceresc. Era de profesie muziciană şi trăia la surorile Canossiane di Gallarate. Această nenorocire a provocat o profundă durere atât mie cât şi părinţilor mei. Când am intrat în mica ei cameră, am fost mişcat de ordinea ce domnea în ea: am văzut numeroase icoane şi  o carte de Liturgia Orelor care se afla la picioarele patului, pe care era pus un rozariu; în aer se simţea încă prezenţa ei, umilă şi reculeasă. Iată o nouă intervenţie a lui Dumnezeu, o nouă zguduitură neprevăzută, o altă cotitură... Sacrificiul şi suferinţa ei (a murit după o lună de agonie cauzată de o hemoragie cerebrală) m-a condus în mod neaşteptat să mă abandonez din nou, cu încredere, în braţele Tatălui ceresc. Din acel moment am simţit-o pe sora mea aproape de mine mereu.

După acest eveniment trist, Fatima a fost o altă etapă importantă în drumul meu: chiar acolo, după atâta rugăciune şi întrebări continue puse lui Isus asupra sensului acele morţi, iată că Domnul m-a ajutat să-l întâlnesc pe un călugăr augustinian care a devenit un important punct de referinţă în viaţa mea spirituală. Am început un drum de discernământ vocaţional şi, în acelaşi timp, frecventam o şcoală de „operatori pastorali” din oraşul meu la sfârşitul căreia am devenit acolit.

După un timp, am întâlnit-o pe Silvia, care a devenit soţia mea; şi în acest pas important din viaţa mea pot recunoaşte mâna lui Dumnezeu: am descoperit că vocaţia mea este familia! După puţin timp de la căsătorie şi de la naşterea lui Marco şi Luca, i-am spus soţiei mele că doream să devin diacon. Silvia a acceptat cu bucurie, susţinându-mă în fiecare moment al acestui drum dificil: patru ani de intense studii teologice făcute la zi, la Şcoala de Ştiinţe Religioase.

Desigur, am trăit şi continuăm să trăim perioade dificile: faptul de a trebui să împac activitatea profesională cu studiile teologice care, deseori, mi-au ocupat şi continuă să-mi ocupe mult timp (până şi noaptea), ne-a făcut să ne întrebăm dacă este oportun să ne consumăm toate energiile în atât de multe direcţii. Dar Domnul a fost mereu alături de noi dându-ne certitudinea că toate aceste sacrificii nu vor afecta cu nimic iubirea noastră; dimpotrivă, ne-a completat-o, făcându-ne să simţim frumuseţea de a împărtăşi iubirea pentru Cristos cu fraţii noştri (prietenii, pacienţii mei...), şi mai ales cu copiii noştri care devin, cu fiecare zi care trece, o prezenţă concretă a iubirii lui Dumnezeu în viaţa noastră; iar peste puţine luni va veni pe lume şi Andrea, cel de-al treilea copil!

Harul sacramentului Căsătoriei şi al diaconatului convieţuiesc astăzi în realitatea cotidiană a familiei noastre şi în viaţa profesională. O realitate care stimulează, care face să se nască întrebări în prezent mai mult ca altă dată într-o lume în care familia are nevoie să-şi deschidă porţile lui Cristos, acelui Cristos care face noi toate lucrurile.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru chemarea sa care mi-a transformat viaţa: un dar nemeritat, şi tocmai această gratuitate a lui Dumnezeu în privinţa mea, îmi permite să evit sentimentele de autosuficienţă sau de descurajare, şi teama de a nu fi la înălţime pentru a duce iubirea divină fraţilor mei.

Admit că am avut momente de spaimă, de frică, mai ales în perioada succesivă instituirii mele în calitate de diacon, dar Dumnezeu m-a făcut mereu să simt că pot conta pe ajutorul şi pe prezenţa sa în această misiune. Cuvântul său m-a încurajat mereu: „Poate oare o femeie să uite de copilul pe care-l alăptează şi să nu-şi iubească rodul trupului ei? Însă chiar dacă ea ar uita, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,15). Şi simt ca fiind ale mele şi cuvintele pe care Domnul i le-a adresat sfântului Paul: „Nu te teme, ci să vorbeşti şi să nu taci. Pentru că eu sunt cu tine, şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă vreun rău, deoarece am un popor numeros în cetatea aceasta" (Fap 18,9-10).

Certitudinea prezenţei lui Cristos mă face să trăiesc cu o profundă bucurie urmarea sa, în ciuda  situaţiilor potrivnice care apar pe scena acestei lumi. Întâlnirea cu Isus şi răspunsul la chemarea sa mă fac să abandonez certitudinile umane: el singur este Domnul vieţii mele! Astfel Domnul a făcut ca viaţa mea să strălucească chiar şi prin momentele cele mai urâte care, luminate de prezenţa sa, au devenit instrumentul care m-a condus să cunosc şi să împlinesc voinţa sa divină în viaţa mea. Şi acelaşi lucru vi-l urez şi vouă!

Massimo Baccillieri
Reggio Calabria – Italia
Din revista Se vuoi anul 52 – nr 3/2011