Sfânta Rita, cunoscută mai ales prin darul spinului pe care l-a primit de la Isus pe frunte, se numără printre cele mai mari mistice ale Bisericii. Acest stigmat este o expresie a vieţii sale sfinte, a iubirii suferinţei pe care Rita a ştiut să o transforme într-un izvor de har pentru păcătoşi.

Rita s-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat din comuna Cascia, în Umbria. Înainte de a deveni călugăriță, aceasta a fost soţie, mamă şi văduvă. La vârsta de 34 de ani, după moartea soțului și a celor doi copii, a fost admisă printre surorile augustiniene.
În anul 1432, Rita împlinise 59 de ani, dintre care 25 trăiţi în mănăstire. În aceşti ani, Rita s-a remarcat prin practicarea virtuţilor evanghelice şi imitarea lui Isus răstignit, mort şi înviat. Dar Dumnezeu o chema la o comuniune şi mai profundă cu Fiul său. Într-o pictură realizată la mai puţin de 30 de ani de la moartea sfintei (1474), Rita este reprezentată cu o înţepătură sângerândă în frunte. În partea de jos a tabloului se putea citi: „Rita din Cascia a participat în viaţă la pătimirea lui Cristos, suportând unul dintre spinii lui; strălucind prin multele sale miracole, devine în fiecare zi tot mai glorioasă”. Dar să vedem ce ne povesteşte tradiţia despre primirea spinului.

Pentru a-și realiza planul său de iubire și milostivire față de oamenii din al treilea mileniu, Dumnezeu a ales-o pe umila și curajoasa sf. Faustina Kowalska și a pregătit-o treptat pentru a îndeplini sublima misiune. În anul 1938, sr. Fausina a auzit înlăuntrul ei aceste cuvinte: „...te trimit pe tine întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc oamenii care suferă, ci doresc să-i vindec și să îi strâng la inima mea îndurătoare...” (Jurnal, p. 522).

De-a lungul celor treisprezece ani petrecuți în cadrul congregației Surorilor Fericitei Maria a Milostivirii, sr. Faustina a locuit în diverse mănăstiri ale Institutului, îndeosebi în cele din Varșavia, Cracovia, Plock și Vilnius. Acești ani de viață religioasă au fost presărați cu haruri extraordinare: „revelații, viziuni, stigmate ascunse, participarea la patimile Domnului, harul de a citi în sufletele oamenilor, harul profeției și harul rar al logodnei și al nunții mistice, contactul viu cu Dumnezeu, cu sfânta Maria, cu îngerii, cu sfinții, cu sufletele din purgatoriu”.

Gemma, (1878-1903, Lucca – Italia), este o tânără adânc încercată în trup și suflet. Ajunge să fie marginalizată din punct de vedere social din cauza falimentului economic al familiei odinioară înstărite şi este lipsită de afecțiunea rudelor celor mai apropiate în urma unui șir impresionant de decese în familie. Ea însăşi va suporta boli dureroase ce o vor ţine la pat un timp îndelungat. Din copilărie, se simte chemată să se consacre Domnului, însă tănăra va rămâne laică consacrată cu voturi private.
Isus a binecuvântat-o cu experiențe mistice unice și impresionante, printre care amintim darul stigmatelor. Isus, Fecioara Maria, îngerul păzitor, sf. Gabriel al Maicii Îndurerate îi cereau Gemmei să se sacrifice pentru frații aflați departe de Domnul. Isus i-a spus de nenumărate ori: „Trebuie să trăiești numai pentru păcătoși!” Tănăra moare în 1903, la vârsta de 25 de ani. La 2 mai 1940 este declarată sfântă de papa Pius al XII-lea.

Să citim mărturia pe care o dă Gemma în trei momente importante ale vieții ei: vom descoperi care este cel mai mare dar pe care i l-a făcut Isus; apoi vom fi martorii scenei primirii stigmatelor și vom fi alături de această mireasă a lui Isus răstignit în ultimele sale zile de viață: Săptămâna Mare.

Să dăm picioare Evangheliei: ca să alerge şi să se răspândească. Aş vrea să am o mie de vieţi pentru a le închina acestui nobil apostolat!  Aceste cuvinte le spunea des Teresa Merlo, una dintre cele mai puternice şi geniale personalităţi feminine din prima jumătate a secolului al XX-lea. Prin credinţa şi inteligenţa ei, s-a implicat, sub directivele fericitului Giacomo Alberione, într-o activitate până atunci de negândit, dar care, în prezent, este în mod oficial recunoscută de Biserică şi încurajată. La 4 decembrie 1963, Papa Paul al VI-lea a aprobat şi a promulgat decretul asupra mijloacelor de comunicare socială „Inter mirifica”: publicaţiile, cinematografia, radioul, televiziunea şi alte instrumente asemănătoare trebuie să contribuie la răspândirea gândirii creştine. Teresa Merlo, la abia 20 de ani, sub îndrumarea părintelui Alberione, a dat un prim avânt apostolatului realizat cu mijloacele de comunicare socială, adoptând chiar acele instrumente menţionate în decretul „Inter mirifica” şi a reuşit, de-a lungul vieţii ei, să combine în mod armonios cele două dimensiuni: contemplativă şi activă.

Născută la 20 februarie 1894 la Castagnito (Cuneo - Italia), Teresa provine dintr-o familie care înflorea şi creştea ca multe altele: Giovanni, Teresa, Costanzo şi Carlo sunt rodul iubirii lui Ettore Merlo şi a Vincenzei Rolando. Costanzo va fi preot, iar Teresa soră. Bunica Teresei va spune despre ea: „Această copilă, în viaţa ei, va face un mare bine”.