Valerio Albisetti: să trăim fiind noi înșine

Scopul nostru nu este în afara noastră, nu este teoretic, abstract, ci se află în pasiunile noastre, în ceea ce de mici visam să facem, în activitățile care ne place cel mai mult să le facem, pe care le facem în mod natural, pentru care ne simțim dotați, pentru care simțim că avem calități. Nu căuta lucruri sau caracteristici pe care nu le ai... nu te lăsa dus de modelele momentului sau de ceea ce lumea dorește de la tine. Tu cine ești? Cu ce daruri te-ai născut? Cu ce trăsături?
Gândește-te la mine care, atunci când le-am spus alor mei că vreau să mă fac psiholog, m-au bătut, pentru că, în ignoranța lor, cineva ori muncea la câmp sau în fabrică, ori era un nimeni.
Credeau, deoarece așa fuseseră educați, că pentru a simți că muncești, pentru a putea câștiga în mod cinstit, trebuia să trudești din greu cu brațele, cu trupul!
A fi psiholog era de neconceput pentru ei, era ceva mai rău decât nimic. Să asculți o persoană care se află în dificultate, ce muncă este asta? Și astăzi aceste rude ciudate se mai întreabă acest lucru. Și totuși, pe mine mă fascina să privesc, să observ în profunzime persoanele, fără să ies în evidență.

Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu vrea ca eu să devin preot”

Este greu de spus ce anume l-a făcut pe Karol să îmbrăţişeze viaţa de preoţie, mărturisind el însuşi că această vocaţie este un mister.
„Şi eu am avut 20 de ani. Îmi plăcea să fac sport, să schiez, să recit. Studiam şi lucram. Aveam dorinţe şi preocupări. În acei ani (…), în care ţara mea natală era rănită de război şi mai apoi de regimul totalitar, eu căutam sensul pe care să-l dau vieţii mele. L-am găsit în a-l urma pe Cristos”.
Deşi Karol este un tânăr talentat în domeniul literaturii şi al teatrului, Isus îi cere să parcurgă un alt drum… îi pune în inimă dorinţa de Absolut, dorinţa de a înţelege, în profunzime, sensul vieţii sale: „Sufletul îl am deschis. Vreau să ştiu cu cine lupt, pentru cine trăiesc? Iată gânduri mai tari decât cuvântul”.
Când Isus spune unei persoane „Urmează-mă”, tot el indică calea într-un mod misterios, prin harul său: „ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus” (2Tim 1,9).
De asemenea, Isus bate la uşa vieţii noastre şi prin intermediul evenimentelor, persoanelor şi experienţelor pe care le trăim. Iar în viaţa lui Karol cele două dimensiuni s-au împletit într-un mod armonios.
În timpul ocupaţiei naziste, Karol îl cunoaşte pe Tyranowski, un croitor, de o profundă viaţă spirituală, „un adevărat mistic”. El se ocupa de formarea spirituală a tinerilor care făceau parte din mişcarea „Rozariul viu”, la care era înscris şi Karol.
Croitorul îl introduce pe tânărul nostru în lectura operelor sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii care lui Karol i se par extraordinare pentru vârsta lui, şi care vor avea o influență puternică în formarea spirituală şi gândirea sa teologică. Tot acest simplu croitor îl va învăţa o disciplină a vieţii spirituale care va rămâne adânc imprimată în viaţa viitorului Papă.
Dar Karol, în al cărui suflet deja înmuguriseră primele semne ale vocaţiei, va trebui să renunţe la pasiunea pentru teatru şi literatură pentru a se dărui cu o iubire totală celui care este însăşi Iubirea… Acest fapt nu înseamnă că atunci când Dumnezeu ne cheamă la o misiune specială, ne cere să ne anulăm darurile naturale cu care el însuşi ne-a înzestrat. Dumnezeu vrea să le canalizăm, să valorificăm talentul natural pentru construirea Împărăţiei sale în lume…
„La un anumit punct al vieţii, trebuie să se facă o alegere radicală. Fără să se nege nimic din ceea ce este expresia frumuseţii lui Dumnezeu şi a darurilor primite de la el, trebuie să fim capabili să ne punem de partea lui Cristos, pentru a da mărturie în faţa tuturor despre iubirea lui Dumnezeu”.
Providenţa va lucra în viaţa tânărului în aşa fel încât acesta să se poată desprinde de activităţile artistice care, spunea el, erau o „călăuză în calea spre Dumnezeu”, pentru a se putea aventura către un orizont mult mai bine definit. Acest orizont, spre care urma să se îndrepte, era însuşi Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi cere să devină el însuşi călăuză pentru fraţii săi prin vestirea Adevărului Evangheliei care „pe om îl înalţă”.
În pictorul Adam Chmielowski, Karol găseşte un ajutor şi un exemplu de urmat în decizia sa de a renunţa la preocupările artistice şi literare pentru a fi liber să aleagă vocaţia la preoţie. Pictorul, într-un anumit punct al vieţii sale, s-a hotărât să renunţe la artă deoarece a înţeles că Dumnezeu îl chema la o altă misiune. Adam, care lasă totul din iubire pentru cei săraci, va fi beatificat şi canonizat, peste ani, chiar de Ioan Paul al II-lea.
De asemenea, însăşi experienţa personală din copilăria şi tinereţea zbuciumată de drama războiului şi a dispariţiei tatălui a contribuit la decizia de a-l lăsa pe Dumnezeu să devină centrul vieţii sale.
„În faţa răspândirii răului şi a cruzimii războiului, mi-a devenit tot mai clară misiunea preotului în lume. În acea perioadă, l-am pierdut pe tata. Acest lucru a comportat un proces de detaşare de proiectele mele precedente. Într-un fel, mă simţeam dezrădăcinat de pe terenul pe care, până atunci, crescuse umanitatea mea. (...) Între timp, în conştiinţa mea, se manifesta tot mai mult o lumină: Dumnezeu vrea ca eu să devin preot. Într-o zi, am înţeles acest lucru cu multă claritate: era asemenea unei lumini interioare care îmi dădea bucuria şi siguranţa unei mari vocaţii. Iar această conștientizare m-a umplut de o mare pace interioară”.
Dar, cu siguranţă, în mintea multor persoane se poate naşte întrebarea: Karol nu s-a simţit niciodată atras de viaţa de căsătorie? Nu şi-a dorit să-şi întemeieze o familie, el care a trăit, încă de mic, drama pierderii mamei şi a fratelui, iar în anii tinereţii şi a tatălui? Tocmai acest tânăr de o mare frumuseţe atât sufletească cât şi fizică, rămas singur pe lume, alege „să rămână singur”?
La această nedumerire ne răspunde chiar Karol: „A fost o zi în care am avut certitudinea absolută că viaţa mea nu s-ar fi realizat în iubirea umană, a cărei frumuseţe am simţit-o mereu, în mod profund”.
Din cartea PAPA IOAN PAUL AL II-LEA. Nu vă fie teamă! Deschideţi larg porţile lui Cristos! Ed. Pauline

Sfântul Arsenie cel Mare: cum să păzim pacea

Pacea inimii se pierde când ducem o viață care nu ne satură, străbatem un drum fără țel, iubim ceva fără valoare veșnică. Aventura umană a unui mare părinte a monahismului primitiv ne poate învăța multe în această privință.
Arsenie, născut la Roma către anul 354 într-o familie nobilă, era un tânăr cu o carieră strălucită. Discipol al sf. Ieronim, a fost trimis la Constantinopol pe lângă împăratul Teodosie, ca preceptor al fiilor acestuia, Arcadie și Onoriu. Era atât de talentat și chibzuit încât, peste câțiva ani, a primit funcția de senator și de consilier imperial. Dar nu-și afla mulțumirea: intrigile și minciunile de la palat erau pâinea lui zilnică, tristețea și lacrimile îl hrăneau peste noapte. Arsenie a căzut pradă disperării și a început să se roage lui Dumnezeu – pe care nu încetase niciodată să-l invoce – să-i descopere CALEA MÂNTUIRII. Nu era o cerere generică. Adesea, pentru creștini, termenul „mântuire” este asociat doar cu ceva îndepărtat care, poate, se va întâmpla cândva. Arsenie i-a cerut lui Dumnezeu să se poată salva de el însuși și de ceilalți în prezentul pe care îl trăia. Voia un semn puternic al prezenței Împărăției în sufletul său sfâșiat. Cerul se deschide întotdeauna în fața lacrimilor celui credincios. „Fugi de oameni – îi răspunse Domnul – și te vei salva”.

Giuseppe Moscati: medicul sfânt

„Fericiți suntem noi, medicii, deseori incapabili de a îndepărta o boală, dacă ne amintim că, în afară de trupuri, avem în fața noastră suflete pe care trebuie să le iubim ca pe noi înșine, după porunca Evangheliei. Bolnavii sunt chipul lui Cristos”. Medicul Giuseppe Moscati (1880-1927) își trăia profesia de medic în acest stil.
Medicul săracilor...
Participarea sa umană la problemele pacienților unită cu competențele sale medicale, reiese din aceste cuvinte ale sale: „Dumnezeu este iubire. Cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el. Să nu uităm să oferim în fiecare zi, ba mai mult, în fiecare moment, acțiunile noastre lui Dumnezeu, făcând totul din iubire”. Ziua sa a fost mereu foarte intensă: dimineața se scula devreme pentru a-i vizita gratuit pe cei nevoiași din cartierele din Napoli, înainte de a merge la spitalul la care lucra și de a-i consulta pe bolnavi, după-amiaza, în cabinetul său particular. Era admirat mult de colegii săi deoarece, deseori, punea diagnostice perfecte pacienților săi. Dăruirea sa față de bolnavi nu i-a luat niciodată din timpul de studiu și cercetare medicală. 

Chiara Corbella: viața copilului pe primul loc

Chiara se naște la Roma, în ziua de 9 ianuarie 1984. În septembrie 2008, se mărită cu Enrico Petrillo. Are cu el trei copii: primii doi au murit la puțin timp după naștere, iar Francesco s-a născut sănătos și are acum nouă ani. În timp ce Chiara este însărcinată cu Francesco, îi este diagnosticată o tumoare foarte agresivă. Ea se hotărăște să pună pe primul loc viața copilului și așteaptă ca acesta să se nască înainte de a i se administra un tratament mai puternic. Dar boala înaintează. În mod inexorabil. Chiara moare la 28 de ani. O viață normală. Marcată de o iubire mare pentru viață. La 21 septembrie 2018, s-a deschis procesul de beatificare. Despre ea vorbește tatăl ei, Roberto Corbella: