Maica Tereza: dincolo de orice zid

Maica Tereza s-a născut la 26 august 1910 la Skopje cu numele de Gonxha Agnes Bojaxhiu, fiind fiica cea mai mică a părinților ei albanezi, Nikola și Drane Bojaxhiu. În ciuda morții tatălui, pe când ea avea doar opt ani, mama a știut să ofere celor trei copii o educație catolică solidă. Înainte de a i se înmâna premiul Nobel la Oslo, jurnaliștilor care insistau să-i cunoască viața, le-a schițat autobiografia cea mai sintetică, ea care nu a vrut niciodată să vorbească sau să scrie despre sine: „După sânge și origine sunt albaneză. Am cetățenie indiană. Sunt călugăriță catolică. În inimă, aparțin cu totul Inimii lui Isus”.

Săracii există peste tot, dar numai în India prezența lor îți taie respirația. Înclinația Maicii Tereza era spre India, cu o chemare precoce, și atât de exigență, atât de aspră, pe care numai India o putea satisface.

„Am părăsit brusc țara noastră” (Albania). Brusc, dar nu orbește. Îi sosise chemare pentru India, prin căile misterioase ale planurilor lui Dumnezeu. Suntem în 1925. Agnes Bojaxhiu de 15 ani, elevă la gimnaziu, frecventează împreună cu prietenele ei Asociația din Skopje, un cerc catolic de recreere, coruri, spectacole, excursii. Într-o duminică după-amiază, copiii din Asociație se întâlnesc cu câțiva misionari veniți din Bengal. Copiii nu știu unde se află Bengalul, iar misionarii le arată indicând cu degetul pe o hartă a Indiei. Vorbesc despre aventuri și mizerie, despre dezastre naturale și despre săracii de neînchipuit.

Câteva luni mai târziu sosește la Asociație o scrisoare din Kurseong, Bengalul occidental. Misionarii relatează ultima calamitate: „După muson, fluviile s-au revărsat. Apa ducea cu ea șerpi și vaci, și zeci de cadavre împreună cu răniți agățați de trunchiuri. Am întins plase, am aruncat funii... Am salvat câțiva. Acum ne ocupăm de supraviețuitori, așa cum putem, pentru că suntem puțini”.
„Suntem puțini”. Agnes decide să devină misionară pentru India. Se informează și află despre o congregație care i se potrivește pentru că trimite surori tinere în India. Este congregația Sfânta Fecioară de Loreto, cu casa mamă la Rathfarnham, Irlanda. Scrie cerându-le să o primească. Va povesti:
„Mama la început a fost împotriva vocației mele de a mă face misionară, chiar dacă era o sfântă. Nu voia să mă piardă. Acasă toți ne-am rugat împreună. Într-o zi, mama mi-a spus: „Îți voi da permisiunea, deci du-te”. Și ce a făcut? S-a închis într-o cameră și toată ziua nu a vrut să vadă pe nimeni. Seara mi-a spus: «Pune-ți mâna în mâna lui Isus și privește înainte. Nu privi niciodată înapoi. Mereu înainte». Și așa am făcut”.
În 1929 descrie deja impactul cu „țara visurilor sale”:
„Multe familii trăiesc în stradă, pe lângă zidurile orașului și chiar și în piețe aglomerate. Trăiesc zi și noapte în aer liber, pe rogojini pe care le-au făcut ei înșiși sau pe pământul gol. Sunt efectiv goi, încinși doar cu o fâșie uzată la mijloc”.
Obsesia săracilor. Pasiunea pentru săraci. Acea fetiță de optsprezece ani s-a molipsit deja. Maica Tereza a lucrat ca profesoară timp de nouăsprezece ani, din 1929 până pe 17 august 1948.
În noaptea călătoriei spre Darjeeling, la 10 septembrie ΄46, unde mergea la recomandarea medicului pentru a-și vindeca plămânii bolnavi de tuberculoză, a avut o chemare sigură, pe care ea însăși o definea „o vocație în vocație”. Maicii Tereza îi plăcea să citeze un proverb: „E mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul”. A aprins lumânarea ei în trenul spre Darjeeling. Înainte de a ajunge la Darjeeling se hotărâse deja: va cere superioarei permisiunea de a părăsi mănăstirea și de a-i îngriji pe stradă pe cei mai săraci dintre săraci. Trebuia să lucreze pentru cei mai săraci dintre săraci trăind ca și ei, în mijlocul lor, pentru a-l vedea în fiecare sărac pe Cristos.
Pe 18 august a spus adio școlii și congregației de Loreto. Trecea dincolo de zidul mănăstirii păstrând doar numele de Tereza și apelativul Maică, pe care i-l dăduseră de când fusese superioară. Avea 38 de ani. În sfârșit „a devenit ce era”.
Iată cum se definește pe ea însăși: „Eu sunt doar un creion de care Dumnezeu se servește pentru a scrie ce vrea”. Iar Domnul a știut să folosească acest instrument atât de simplu și docil pentru a transmite mesajul său de iubire și speranță întregii lumi.

Din cartea „Tereza de Calcutta Creionul lui Dumnezeu”

Dintr-un mesaj al Maicii Tereza adresat tinerilor

Descoperiți iubirea gingașă a lui Dumnezeu pentru voi. Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa, făcându-ne capabili de a-l cunoaște, a a-l iubi și de a-l sluji în această lume astfel încât să fim fericiți cu el pentru totdeauna în viața veșnică. Acesta este adevăratul scop al vieții. Pentru a ne putea trăi viața țintind spre acest scop, aceasta trebuie să fie țesută de rugăciune, trebuie să fie țesută de Cristos.
Căutați să-l iubiți pe Dumnezeu cu toată inima și doriți cu ardoare să-l întâlniți. În acest mod astâmpărați setea lui Dumnezeu căruia îi este sete ca nouă să ne fie sete de el. Isus, Dumnezeu care s-a făcut om, a venit să ni-l reveleze pe Dumnezeu. Ascultați în rugăciune și cu credință profundă învățăturile sale și străduiți-vă să faceți ceea ce vă cere.

Vă doresc să puteți păstra în inimile voastre bucuria de a-l iubi pe Isus și de a o împărtăși cu toți cei pe care-i întâlniți. Această bucurie iradiantă este ceva real deoarece voi nu aveți niciun motiv de a nu fi fericiți deoarece îl aveți pe Cristos cu voi: pe Cristos în inimile voastre, pe Cristos în Euharistie, pe Cristos în săracul pe care-l întâlniți, pe Cristos în zâmbetul pe care-l oferiți și în surâsul pe care-l primiți. Nu trebuie să permiteți spiritului monden să vă facă să uitați că ați fost creați pentru lucruri mai înalte: pentru a iubi și a fi iubiți.

V-ar mai putea interesa:

CU MAICA TEREZA 24 de propuneri pentru o viaţă fericită

UNDE ESTE IUBIRE, ACOLO ESTE DUMNEZEU

Vino, fii lumina mea. Scrierile personale ale Sfintei din Calcutta

Charles de Foucauld – frate universal

„Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” În anul 1886, astfel îl implora Charles de Foucauld pe Dumnezeu de care se îndepărtase în adolescență. Avea 28 de ani și se afla la Paris pentru publicarea raportului făcut despre explorarea Marocului. Această explorare o făcuse în mod clandestin, asumându-și riscul și pericolul între 1883-1884, fiind deghizat în rabin evreu: în Maghreb, evreii conviețuiau cu musulmanii, în timp ce creștinilor le era interzis să trăiască acolo. Apoi a traversat Sahara în partea deja colonizată de francezi pentru a completa recunoașterea Saharei, în urma căreia a făcut 131 de schițe. Prin urmare, s-a transferat la Paris nu departe de puținele rude care îi mai rămăseseră: mătușa paternă și verișoarele Marie și Catherine, în timp ce sora lui cea mai mică, Mimi, locuia cu soțul și copiii la țară, la Digione.
Iată-l, așadar, pe acest tânăr lipsit de credință care petrece ore întregi în bisericile din Paris, bâlbâind această „rugăciune ciudată” după cum o va defini mai târziu: „Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” Nu căuta dovezi raționale. În rătăcirea sa, căuta acel „Tu” necunoscut cu care să intre în relație, acel „Tu” pe care să-l iubească mai presus de orice.

Până la acea vârstă tânără trecuse prin multe. S-a născut la Strasbourg, în Alsacia, în 1858, într-o familie aristocrată și bogată. La șase ani a rămas orfan de ambii părinți, morți ca urmare a unor boli la puține luni distanță unul de celălalt. În același an, 1864, fiind oaspete împreună cu sora sa la bunica paternă din Paris, a văzut-o pe aceasta murind de infarct în timpul unei plimbări. Apoi cei doi frați au fost primiți de bunicul matern la Strasbourg, iar împreună cu el au suferit exilul din Alsacia, care a ajuns sub ocupație germană, stabilindu-se la Nancy, în Lorena.

Sfânta Rita: darul spinului

Sfânta Rita, cunoscută mai ales prin darul spinului pe care l-a primit de la Isus pe frunte, se numără printre cele mai mari mistice ale Bisericii. Acest stigmat este o expresie a vieţii sale sfinte, a iubirii suferinţei pe care Rita a ştiut să o transforme într-un izvor de har pentru păcătoşi.

Rita s-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat din comuna Cascia, în Umbria. Înainte de a deveni călugăriță, aceasta a fost soţie, mamă şi văduvă. La vârsta de 34 de ani, după moartea soțului și a celor doi copii, a fost admisă printre surorile augustiniene.
În anul 1432, Rita împlinise 59 de ani, dintre care 25 trăiţi în mănăstire. În aceşti ani, Rita s-a remarcat prin practicarea virtuţilor evanghelice şi imitarea lui Isus răstignit, mort şi înviat. Dar Dumnezeu o chema la o comuniune şi mai profundă cu Fiul său. Într-o pictură realizată la mai puţin de 30 de ani de la moartea sfintei (1474), Rita este reprezentată cu o înţepătură sângerândă în frunte. În partea de jos a tabloului se putea citi: „Rita din Cascia a participat în viaţă la pătimirea lui Cristos, suportând unul dintre spinii lui; strălucind prin multele sale miracole, devine în fiecare zi tot mai glorioasă”. Dar să vedem ce ne povesteşte tradiţia despre primirea spinului.

Sfânta Faustina: țesând pânza sfințeniei

Pentru a-și realiza planul său de iubire și milostivire față de oamenii din al treilea mileniu, Dumnezeu a ales-o pe umila și curajoasa sf. Faustina Kowalska și a pregătit-o treptat pentru a îndeplini sublima misiune. În anul 1938, sr. Fausina a auzit înlăuntrul ei aceste cuvinte: „...te trimit pe tine întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc oamenii care suferă, ci doresc să-i vindec și să îi strâng la inima mea îndurătoare...” (Jurnal, p. 522).

De-a lungul celor treisprezece ani petrecuți în cadrul congregației Surorilor Fericitei Maria a Milostivirii, sr. Faustina a locuit în diverse mănăstiri ale Institutului, îndeosebi în cele din Varșavia, Cracovia, Plock și Vilnius. Acești ani de viață religioasă au fost presărați cu haruri extraordinare: „revelații, viziuni, stigmate ascunse, participarea la patimile Domnului, harul de a citi în sufletele oamenilor, harul profeției și harul rar al logodnei și al nunții mistice, contactul viu cu Dumnezeu, cu sfânta Maria, cu îngerii, cu sfinții, cu sufletele din purgatoriu”.

Sfânta Gemma Galgani: mistica Pătimirii lui Isus

Gemma, (1878-1903, Lucca – Italia), este o tânără adânc încercată în trup și suflet. Ajunge să fie marginalizată din punct de vedere social din cauza falimentului economic al familiei odinioară înstărite şi este lipsită de afecțiunea rudelor celor mai apropiate în urma unui șir impresionant de decese în familie. Ea însăşi va suporta boli dureroase ce o vor ţine la pat un timp îndelungat. Din copilărie, se simte chemată să se consacre Domnului, însă tănăra va rămâne laică consacrată cu voturi private.
Isus a binecuvântat-o cu experiențe mistice unice și impresionante, printre care amintim darul stigmatelor. Isus, Fecioara Maria, îngerul păzitor, sf. Gabriel al Maicii Îndurerate îi cereau Gemmei să se sacrifice pentru frații aflați departe de Domnul. Isus i-a spus de nenumărate ori: „Trebuie să trăiești numai pentru păcătoși!” Tănăra moare în 1903, la vârsta de 25 de ani. La 2 mai 1940 este declarată sfântă de papa Pius al XII-lea.

Să citim mărturia pe care o dă Gemma în trei momente importante ale vieții ei: vom descoperi care este cel mai mare dar pe care i l-a făcut Isus; apoi vom fi martorii scenei primirii stigmatelor și vom fi alături de această mireasă a lui Isus răstignit în ultimele sale zile de viață: Săptămâna Mare.