Tipărire

Carlo Acutis: Nu eu, ci Dumnezeu!

„Este adevărat că lumea digitală te poate expune la riscul închiderii în tine însuți, al izolării sau al plăcerii goale. Dar nu uita că există tineri care și în aceste domenii sunt creativi și uneori geniali. Este cazul tânărului venerabil Carlo Acutis” (Papa Francisc – Christus vivit 104). Papa oferă astfel tinerilor, ca model de sfințenie, un adolescent de cincisprezece ani, născut în 1991 și mort în 2006 datorită unei leucemii fulminante... un băiat care „n-a căzut în capcană!” (Papa Francisc - Christus vivit 106).
Un adolescent cu mulți prieteni și multe pasiuni: studiul, sportul, voluntariatul cu oamenii străzii, activitatea de catehet, pasiunea pentru jocuri video și pentru informatică. Un adolescent cu o viață normală care a descoperit un mare prieten: pe Isus. Această întâlnire i-a marcat viața.
Trupul lui Carlo se află la Assisi, în Santuario della Spogliazione (Sanctuarul Dezbrăcării) unde, cu opt secole în urmă, un alt tânăr (care va deveni sfântul Francisc) s-a dezbrăcat de toate averile sale pentru a trăi unica bogăție în Isus.
Carlo Acutis a fost declarat fericit la data de 10 octombrie, 2020.

Carlo este un băiat care a trăi în cel de-al treilea mileniu, a trăit ceea ce adolescenții trăiesc astăzi: aceleași probleme, aceleași provocări. Era un iubitor al computerului, al informaticii, al mijloacelor de comunicare. Însă a ales să fie el cel care le gestionează și nu să se lase gestionat de ele. Dedica doar o oră pe săptămână jocurilor video. Și-a dat el însuși această regulă încă de mic deoarece a înțeles că aceste instrumente pot dăuna libertății persoanei, pot absorbi toate energiile și nu mai lasă timp pentru altceva. Carlo spunea că timpul este darul lui Dumnezeu și că fiecare minut care trece este un minut în minus pe care nu-l mai avem pentru a ne sfinți. Mijloacele de comunicare ne pot arunca în pornografie, în cyberbulism... Dacă Dumnezeu nu este pus în centrul propriei vieți devenim vulnerabili și în aceste aspecte. Carlo m-a învățat că dacă nu-l pun pe Dumnezeu pe primul loc în viața mea, atunci îmi pun propriul eu. Spunea: Sfințenia nu constă în a adăuga ceva, ci în a pune deoparte ceva. Mai puțin „eu” pentru a lăsa spațiu lui Dumnezeu. Marea bătălie o dăm cu noi înșine. La ce-i folosește omului să învingă mii de bătălii dacă nu este capabil să se învingă pe el însuși cu pasiunile sale corupte?

Ce ne învață astăzi Carlo? El folosea mijloacele de comunicare pentru a face binele: a făcut o expoziție despre Miracolele Euharistice, despre Maria, expoziții de Cateheză, lucrând în timpul nopții. El nu renunța; dorea ca oamenii să înțeleagă importanța sacramentelor. Dădea o mare importanță mântuirii oamenilor.

Carlo își dorea, în primul rând, să fie catehet. Aceasta este prima sa vocație adevărată. De aici se naște expoziția despre Miracolele Euharistice. Încă de când a crescut puțin mai mare îi ajuta pe cateheți.
Apoi își punea întrebări despre viitor. Cu puțin timp înainte să moară, pe când ne aflam la bunici în vizită, m-a întrebat: „Mamă, după tine trebuie să mă fac preot?” I-a pus și bunicii aceeași întrebare. Acest fapt mă face să mă gândesc că în mintea sa se contura ideea unei consacrări. Cu siguranță că avea o mare pasiune apostolică. Carlo era foarte înclinat spre evanghelizare. O persoană care lucra în casa noastră, de origine din Mauritius, s-a convertit și s-a botezat datorită exemplului lui Carlo. De-a lungul vieții sale s-a rugat și a obținut convertirea multor persoane.

Carlo îl ducea pe Isus celorlalți fără să se impună. Avea acea înțelepciune ce vine de la Domnul: știa când este momentul potrivit să intervină. Mulți oameni erau impresionați de faptul că pe stradă îi saluta pe toți, de la persoanele cele mai umile până la cele mai bogate. Nu făcea distincție între oameni. Și-a făcut mulți prieteni în cartier dintre care mulți erau portari proveniți din alte țări. Modul în care se apropia de aceste persoane dădea fiecăruia impresia că este cineva important. Punea în practică sfaturile evanghelice: ceea ce i-ați făcut lui, Mie mi-ați făcut. Pentru el fiecare persoană era specială; vedea în fiecare om chipul lui Cristos.
Carlo spunea: „Un simplu «ciao» poate fi o săgeată de iubire către inimă”.


CÂTEVA DIN FRAZELE LUI CARLO:

„Tristețea este privirea îndreptată către noi înșine;
fericirea este privirea îndreptată către Dumnezeu”.

„Euharistia este autostrada mea către Cer”.

„Toți se nasc originali,
dar mulți mor fotocopii”.

„Să fiu mereu unit cu Isus:
iată programul vieții mele!
Sunt mulțumit că mor
deoarece mi-am trăit viața
fără să risipesc nici măcar un minut
în lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu”.

 

Din revista SE VUOI, nr. 1/2020

Tipărire

Sfântul Augustin: cât timp voi spune mânie?

Sf. Augustin (354-430), care a fost episcop al orașului african Ippona, nu departe de Tagaste, unde s-a născut, a fost unul dintre cei mai mari protagoniști ai culturii occidentale. Augustin a îmbrățișat credința creștină în urma unei convertiri extraordinare. După el, omul are în inimă o neliniște care îl împinge către Dumnezeu: privind în interiorul său, fiecare își dă seama că Dumnezeu este cel care l-a creat și că doar întorcându-se la El își va găsi împlinirea și fericirea adevărată. În acest drum, un ajutor important poate veni din partea filozofiei, dar credința va fi cea care îl va lumina în mod definitiv pe om și îi va da răspunsurile pe care inima sa le dorește.

Vom reda mărturia pe care o dă sf. Augustin în „Confesiuni” în capitolul al VIII-lea care relatează pasul decisiv, faimoasa scenă din grădină în care acesta povestește cum a fost străfulgerat definitiv de har.

Citește mai departe

Tipărire

Valerio Albisetti: să trăim fiind noi înșine

Scopul nostru nu este în afara noastră, nu este teoretic, abstract, ci se află în pasiunile noastre, în ceea ce de mici visam să facem, în activitățile care ne place cel mai mult să le facem, pe care le facem în mod natural, pentru care ne simțim dotați, pentru care simțim că avem calități. Nu căuta lucruri sau caracteristici pe care nu le ai... nu te lăsa dus de modelele momentului sau de ceea ce lumea dorește de la tine. Tu cine ești? Cu ce daruri te-ai născut? Cu ce trăsături?
Gândește-te la mine care, atunci când le-am spus alor mei că vreau să mă fac psiholog, m-au bătut, pentru că, în ignoranța lor, cineva ori muncea la câmp sau în fabrică, ori era un nimeni.
Credeau, deoarece așa fuseseră educați, că pentru a simți că muncești, pentru a putea câștiga în mod cinstit, trebuia să trudești din greu cu brațele, cu trupul!
A fi psiholog era de neconceput pentru ei, era ceva mai rău decât nimic. Să asculți o persoană care se află în dificultate, ce muncă este asta? Și astăzi aceste rude ciudate se mai întreabă acest lucru. Și totuși, pe mine mă fascina să privesc, să observ în profunzime persoanele, fără să ies în evidență.

Citește mai departe

Tipărire

Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu vrea ca eu să devin preot”

Este greu de spus ce anume l-a făcut pe Karol să îmbrăţişeze viaţa de preoţie, mărturisind el însuşi că această vocaţie este un mister.
„Şi eu am avut 20 de ani. Îmi plăcea să fac sport, să schiez, să recit. Studiam şi lucram. Aveam dorinţe şi preocupări. În acei ani (…), în care ţara mea natală era rănită de război şi mai apoi de regimul totalitar, eu căutam sensul pe care să-l dau vieţii mele. L-am găsit în a-l urma pe Cristos”.
Deşi Karol este un tânăr talentat în domeniul literaturii şi al teatrului, Isus îi cere să parcurgă un alt drum… îi pune în inimă dorinţa de Absolut, dorinţa de a înţelege, în profunzime, sensul vieţii sale: „Sufletul îl am deschis. Vreau să ştiu cu cine lupt, pentru cine trăiesc? Iată gânduri mai tari decât cuvântul”.
Când Isus spune unei persoane „Urmează-mă”, tot el indică calea într-un mod misterios, prin harul său: „ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus” (2Tim 1,9).

Citește mai departe

Tipărire

Sfântul Arsenie cel Mare: cum să păzim pacea

Pacea inimii se pierde când ducem o viață care nu ne satură, străbatem un drum fără țel, iubim ceva fără valoare veșnică. Aventura umană a unui mare părinte a monahismului primitiv ne poate învăța multe în această privință.
Arsenie, născut la Roma către anul 354 într-o familie nobilă, era un tânăr cu o carieră strălucită. Discipol al sf. Ieronim, a fost trimis la Constantinopol pe lângă împăratul Teodosie, ca preceptor al fiilor acestuia, Arcadie și Onoriu. Era atât de talentat și chibzuit încât, peste câțiva ani, a primit funcția de senator și de consilier imperial. Dar nu-și afla mulțumirea: intrigile și minciunile de la palat erau pâinea lui zilnică, tristețea și lacrimile îl hrăneau peste noapte. Arsenie a căzut pradă disperării și a început să se roage lui Dumnezeu – pe care nu încetase niciodată să-l invoce – să-i descopere CALEA MÂNTUIRII. Nu era o cerere generică. Adesea, pentru creștini, termenul „mântuire” este asociat doar cu ceva îndepărtat care, poate, se va întâmpla cândva. Arsenie i-a cerut lui Dumnezeu să se poată salva de el însuși și de ceilalți în prezentul pe care îl trăia. Voia un semn puternic al prezenței Împărăției în sufletul său sfâșiat. Cerul se deschide întotdeauna în fața lacrimilor celui credincios. „Fugi de oameni – îi răspunse Domnul – și te vei salva”.

Citește mai departe...

Mai multe articole...