Venerabila Tecla Merlo: marea decizie

Să dăm picioare Evangheliei: ca să alerge şi să se răspândească. Aş vrea să am o mie de vieţi pentru a le închina acestui nobil apostolat!  Aceste cuvinte le spunea des Teresa Merlo, una dintre cele mai puternice şi geniale personalităţi feminine din prima jumătate a secolului al XX-lea. Prin credinţa şi inteligenţa ei, s-a implicat, sub directivele fericitului Giacomo Alberione, într-o activitate până atunci de negândit, dar care, în prezent, este în mod oficial recunoscută de Biserică şi încurajată. La 4 decembrie 1963, Papa Paul al VI-lea a aprobat şi a promulgat decretul asupra mijloacelor de comunicare socială „Inter mirifica”: publicaţiile, cinematografia, radioul, televiziunea şi alte instrumente asemănătoare trebuie să contribuie la răspândirea gândirii creştine. Teresa Merlo, la abia 20 de ani, sub îndrumarea părintelui Alberione, a dat un prim avânt apostolatului realizat cu mijloacele de comunicare socială, adoptând chiar acele instrumente menţionate în decretul „Inter mirifica” şi a reuşit, de-a lungul vieţii ei, să combine în mod armonios cele două dimensiuni: contemplativă şi activă.

Născută la 20 februarie 1894 la Castagnito (Cuneo - Italia), Teresa provine dintr-o familie care înflorea şi creştea ca multe altele: Giovanni, Teresa, Costanzo şi Carlo sunt rodul iubirii lui Ettore Merlo şi a Vincenzei Rolando. Costanzo va fi preot, iar Teresa soră. Bunica Teresei va spune despre ea: „Această copilă, în viaţa ei, va face un mare bine”.
Într-o atmosferă permeată de credinţă și de simţul datoriei, Teresa a trăit până la 21 de ani în cadrul familiei o viaţă simplă, activă, fiind înconjurată de afecţiunea celor dragi. Tânăra, de o inteligenţă şi o corectitudine deosebită, de obicei gânditoare, a atins la 20 de ani o remarcabilă maturitate şi o solidă formare spirituală.
Prin urmare, alegerea stării de viaţă a reprezentat pentru ea o decizie bine gândită, meditată. A reflectat, a cerut sfatul, s-a rugat mai intens. Apoi s-a hotărât să se consacre lui Dumnezeu. Modul concret prin care va putea realiza acest lucru îi va fi descoperit în mod progresiv, prin intermediul diverselor evenimente.
În acel timp, preotul Giacomo Alberione dorea să realizeze ceva ce doar un pionier al apostolatului modern, aşa cum el a fost, putea să conceapă şi să spere de a împlini într-o absolută sărăcie de mijloace şi în faţa a numeroase obstacole. Alberione deschisese o mică „Şcoală Tipografică”, dând astfel început apostolatului realizat prin publicaţii, şi dorea să dea naştere unei congregaţii feminine care să aibă acelaşi scop.
La 27 iunie 1915, prin intermediul fratelui ei seminarist, Teresa a fost invitată de pr. Alberione să meargă la Alba (Italia) pentru a conduce, la început, un atelier de croitorie înființat cu câteva zile înainte, la 15 iunie. Împreună cu alte tinere ar fi urmat să dea naștere unei noi comunități religioase feminine.
Teresa, împreună cu mama ei, au coborât colina din Castagnito pentru a merge la Alba, unde trebuiau să se întâlnească cu pr. Alberione. Teresa mergea reculeasă şi gânditoare. În umilinţa ei, nici măcar de departe nu se gândea că va deveni superioară generală și co-fondatoarea unei opere atât de noi pentru acele timpuri şi care va face atât de mult bine în lumea de azi.
Un lucru era clar în mintea ei şi hotărât în mod irevocabil: că se va dărui lui Dumnezeu, fără rezerve, în viaţa religioasă.
După câteva minute de conversaţie cu părintele Alberione în biserica „Cosma şi Damian”, Teresa se reîntoarce la mama ei care o întrebă:
- Ce ţi-a spus pr. Alberione?
- M-a invitat să colaborez la opera sa.
- Dar... care operă?
- Pr. Alberione spune că femeia poate să facă mult bine cu apostolatul publicaţiilor.
- Tu ce legătură ai cu aceasta? Ce trebuie să faci?
- Nimic. Trebuie doar să ascult de el.
Iată totul. Încă de la prima întâlnire cu omul lui Dumnezeu, care îi vorbea despre urgenţa de a salva sufletele, de a da glorie lui Dumnezeu, de a lucra pentru progresul spiritual, Teresa s-a pus în dispoziţia cea mai potrivită pentru o alegere de credinţă: a-l căuta pe Dumnezeu şi binele sufletelor prin ascultare. A fost atentă la ceea ce-i spunea Alberione şi a văzut conturându-se misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu.
Doamna Vincenza a lăsat-o de Teresa la Alba pentru 15 zile, în probă. Dar cele 15 zile s-au multiplicat, şi vor constitui istoria întregii sale vieţi.
Şi astfel, la 21 de ani, Teresa şi-a cunoscut vocaţia, constituită din dăruire de sine, ascultare, abandon deplin la voinţa lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu a fost soarele vieţii ei. Teresa a văzut în Fondator un trimis al lui Dumnezeu, iar sub protecţia acestui om a trăit cu seninătate, convinsă că serveşte o mare cauză: vestirea Evangheliei.

Desigur că a fost nevoie de timp înainte ca să se realizeze ceea ce se dorea prin apostolatul publicaţiilor în variantele şi multiplele ramnificaţii. Dar între timp, „atelierul feminin”, cum era numit acel mic grup de tinere, a început să aibă o primă orientare către activitatea sa specifică când, după un anumit timp, s-a transformat într-o librărie de cărţi şi articole religioase care se va numi „Noua Librărie”. Va fi primul experiment timid a numeroaselor librării conduse peste tot, în prezent, de Fiicele Sfântului Paul.

din cartea Tecla Merlo O viață în slujirea Evangheliei,  Editura Pauline

Din gândurile venerabilei Tecla Merlo:

Să fim buni: buni cu cei care ne sunt alături, buni cu persoanele cu care lucrăm; să semănăm bunătate oriunde trecem, iar Isus ne va da pacea sa.

Să avem credință mereu că tot ceea ce se întâmplă este dispus de Domnul pentru binele nostru.

Dumnezeu este în mine și în afara mea. Eu trăiesc chiar în El. Când dorm, Domnul îmi este aproape; când mă plimb, Domnul este cu mine; Domnul nu mă abandonează niciodată. Să avem această mare încredere!

Nu trebuie să ne sperie dificultățile când este cu noi Maria! Avem suferințe, probleme care ne tulbură? Avem nevoie de lucruri materiale? Să ne încredințăm Mariei! Să alergăm la ea! Toate harurile trec prin mâinile ei.

Singură nu pot nimic, cu Dumnezeu pot totul.

Toate intențiile pe care le are Isus în Sfânta Euharistie vreau să devina intențiile mele cu care mă voi ruga, voi munci, voi suferi.

Să-l imităm pe Isus, Divinul Învăţător. Să spunem mereu: cum ar face Isus?

Viaţa noastră trebuie să fie o continuă respiraţie, să-l inspirăm pe Dumnezeu şi să expirăm eul nostru.

Să trăiesc bine fiecare moment, în fiecare clipă să fac voinţa lui Dumnezeu.

Carlo Acutis: Nu eu, ci Dumnezeu!

„Este adevărat că lumea digitală te poate expune la riscul închiderii în tine însuți, al izolării sau al plăcerii goale. Dar nu uita că există tineri care și în aceste domenii sunt creativi și uneori geniali. Este cazul tânărului venerabil Carlo Acutis” (Papa Francisc – Christus vivit 104). Papa oferă astfel tinerilor, ca model de sfințenie, un adolescent de cincisprezece ani, născut în 1991 și mort în 2006 datorită unei leucemii fulminante... un băiat care „n-a căzut în capcană!” (Papa Francisc - Christus vivit 106).
Un adolescent cu mulți prieteni și multe pasiuni: studiul, sportul, voluntariatul cu oamenii străzii, activitatea de catehet, pasiunea pentru jocuri video și pentru informatică. Un adolescent cu o viață normală care a descoperit un mare prieten: pe Isus. Această întâlnire i-a marcat viața.
Trupul lui Carlo se află la Assisi, în Santuario della Spogliazione (Sanctuarul Dezbrăcării) unde, cu opt secole în urmă, un alt tânăr (care va deveni sfântul Francisc) s-a dezbrăcat de toate averile sale pentru a trăi unica bogăție în Isus.
Carlo Acutis a fost declarat fericit la data de 10 octombrie, 2020.

Sfântul Augustin: cât timp voi spune mânie?

Sf. Augustin (354-430), care a fost episcop al orașului african Ippona, nu departe de Tagaste, unde s-a născut, a fost unul dintre cei mai mari protagoniști ai culturii occidentale. Augustin a îmbrățișat credința creștină în urma unei convertiri extraordinare. După el, omul are în inimă o neliniște care îl împinge către Dumnezeu: privind în interiorul său, fiecare își dă seama că Dumnezeu este cel care l-a creat și că doar întorcându-se la El își va găsi împlinirea și fericirea adevărată. În acest drum, un ajutor important poate veni din partea filozofiei, dar credința va fi cea care îl va lumina în mod definitiv pe om și îi va da răspunsurile pe care inima sa le dorește.

Vom reda mărturia pe care o dă sf. Augustin în „Confesiuni” în capitolul al VIII-lea care relatează pasul decisiv, faimoasa scenă din grădină în care acesta povestește cum a fost străfulgerat definitiv de har.

Valerio Albisetti: să trăim fiind noi înșine

Scopul nostru nu este în afara noastră, nu este teoretic, abstract, ci se află în pasiunile noastre, în ceea ce de mici visam să facem, în activitățile care ne place cel mai mult să le facem, pe care le facem în mod natural, pentru care ne simțim dotați, pentru care simțim că avem calități. Nu căuta lucruri sau caracteristici pe care nu le ai... nu te lăsa dus de modelele momentului sau de ceea ce lumea dorește de la tine. Tu cine ești? Cu ce daruri te-ai născut? Cu ce trăsături?
Gândește-te la mine care, atunci când le-am spus alor mei că vreau să mă fac psiholog, m-au bătut, pentru că, în ignoranța lor, cineva ori muncea la câmp sau în fabrică, ori era un nimeni.
Credeau, deoarece așa fuseseră educați, că pentru a simți că muncești, pentru a putea câștiga în mod cinstit, trebuia să trudești din greu cu brațele, cu trupul!
A fi psiholog era de neconceput pentru ei, era ceva mai rău decât nimic. Să asculți o persoană care se află în dificultate, ce muncă este asta? Și astăzi aceste rude ciudate se mai întreabă acest lucru. Și totuși, pe mine mă fascina să privesc, să observ în profunzime persoanele, fără să ies în evidență.

Ioan Paul al II-lea: „Dumnezeu vrea ca eu să devin preot”

Este greu de spus ce anume l-a făcut pe Karol să îmbrăţişeze viaţa de preoţie, mărturisind el însuşi că această vocaţie este un mister.
„Şi eu am avut 20 de ani. Îmi plăcea să fac sport, să schiez, să recit. Studiam şi lucram. Aveam dorinţe şi preocupări. În acei ani (…), în care ţara mea natală era rănită de război şi mai apoi de regimul totalitar, eu căutam sensul pe care să-l dau vieţii mele. L-am găsit în a-l urma pe Cristos”.
Deşi Karol este un tânăr talentat în domeniul literaturii şi al teatrului, Isus îi cere să parcurgă un alt drum… îi pune în inimă dorinţa de Absolut, dorinţa de a înţelege, în profunzime, sensul vieţii sale: „Sufletul îl am deschis. Vreau să ştiu cu cine lupt, pentru cine trăiesc? Iată gânduri mai tari decât cuvântul”.
Când Isus spune unei persoane „Urmează-mă”, tot el indică calea într-un mod misterios, prin harul său: „ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus” (2Tim 1,9).