Charles de Foucauld – frate universal

„Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” În anul 1886, astfel îl implora Charles de Foucauld pe Dumnezeu de care se îndepărtase în adolescență. Avea 28 de ani și se afla la Paris pentru publicarea raportului făcut despre explorarea Marocului. Această explorare o făcuse în mod clandestin, asumându-și riscul și pericolul între 1883-1884, fiind deghizat în rabin evreu: în Maghreb, evreii conviețuiau cu musulmanii, în timp ce creștinilor le era interzis să trăiască acolo. Apoi a traversat Sahara în partea deja colonizată de francezi pentru a completa recunoașterea Saharei, în urma căreia a făcut 131 de schițe. Prin urmare, s-a transferat la Paris nu departe de puținele rude care îi mai rămăseseră: mătușa paternă și verișoarele Marie și Catherine, în timp ce sora lui cea mai mică, Mimi, locuia cu soțul și copiii la țară, la Digione.
Iată-l, așadar, pe acest tânăr lipsit de credință care petrece ore întregi în bisericile din Paris, bâlbâind această „rugăciune ciudată” după cum o va defini mai târziu: „Dumnezeul meu, dacă exiști, fă să te cunosc!” Nu căuta dovezi raționale. În rătăcirea sa, căuta acel „Tu” necunoscut cu care să intre în relație, acel „Tu” pe care să-l iubească mai presus de orice.
Până la acea vârstă tânără trecuse prin multe. S-a născut la Strasbourg, în Alsacia, în 1858, într-o familie aristocrată și bogată. La șase ani a rămas orfan de ambii părinți, morți ca urmare a unor boli la puține luni distanță unul de celălalt. În același an, 1864, fiind oaspete împreună cu sora sa la bunica paternă din Paris, a văzut-o pe aceasta murind de infarct în timpul unei plimbări. Apoi cei doi frați au fost primiți de bunicul matern la Strasbourg, iar împreună cu el au suferit exilul din Alsacia, care a ajuns sub ocupație germană, stabilindu-se la Nancy, în Lorena.