Cerul
În istoria religiilor, ca și în Biblie, cerul este simbolul transcendenței, al sacrului, locul unde locuiește Dumnezeu și de unde privește pământul.
În Biblie, referințele la cer sunt foarte numeroase, până la a se ajunge ca termenul cer să desemneze însăși identitatea lui Dumnezeu și relația sa cu umanitatea. Prima pagină din Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu care crează cerul și pământul (Gen 1,1), iar ultima anunță venirea unui cer nou și a unui pământ nou (cf. Ap 21,1). Dumnezeu a numit cerul firmament (cf. Gen 1,8), iar acesta, conform mentalității antice, este imaginat ca un loc solid: se sprijină pe coloane robuste și are fundamente solide (2Sam 22,8). Este dotat cu ferestre din care face să iasă ploaia (2Rg 7,2.19). Dumnezeu locuiește în cer/în firmamentul pe care l-a creat (Gen 14,18,19; Ps 33,13-14; Is 66,1; Est 4,17), se așează acolo; „el desfășoară cerurile ca o pânză şi le întinde ca pe un cort de locuit” (Is 40,22; cf. 1Rg 8,27; Ps 104,2). Guvernează lumea din cer și își trimite binecuvântările, ajutorul și înțelepciunea sa (Dt 33,13; Ps 121,2). A-ți ridica ochii spre cer înseamnă a te adresa lui Dumnezeu care locuiește în acesta (Dt 4,19; Dan 13,35; Fap 7,55), în timp ce a te înălța până la cer indică a dori să ajungi, prin propriile puteri, până la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).
