Stânca

În Biblie, stânca trimite, în general, la înălțimile stâncoase ce se înalță deasupra întinderilor aride, transmite o senzație de soliditate și de salvare ce ne face să ne gândim la ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă omului.

Simbolul stâncii definește, într-un anumit sens, până și identitatea lui Dumnezeu, existența sa pentru noi: „Domnul Dumnezeu este o Stâncă veşnică” (cf. Is 26,4; Dt 32,4; Ps 31,3). „Binecuvântat să fie Domnul, stânca mea!” (Ps 144,1); „Tu eşti tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele” (Ps 89,27). Dumnezeu „este Stânca; lucrarea lui este desăvârşită, căci toate căile lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi nu este în el nedreptate, El este drept şi nepărtinitor (cf. Dt 32,4).

A spune că „Dumnezeu este stâncă” este ca și cum ai spune: Dumnezeu, Dumnezeul meu este credincios, stabil, drept, protejează, salvează, te ascunde de dușmani, face ca pasul tău să fie sigur. Dumnezeu, stâncă, este la originea vieții, îi dă consistență și soliditate. Păcatul poporului lui Dumnezeu constă în a uita această origine, căutând alte realități în care să-și afle sprijin: „L-a abandonat pe Dumnezeul care l-a făcut, a dispreţuit Stânca mântuirii sale. Ai neglijat Stânca cea care te-a creat, l-ai uitat pe Dumnezeul care te-a născut” (Dt 32,15.18).

În afară de Dumnezeu nu există siguranță și apărare: „Nu este nimeni sfânt ca Domnul, pentru că nu este altul în afară de tine. Nu este stâncă precum Dumnezeul nostru (1Sam 2,2). Stânca, simbol al lui Dumnezeu care își protejează poporul, vorbește: „Dumnezeul lui Israel a vorbit. Mie mi-a spus stânca lui Israel” (2Sam 23,3), hrănește cu o hrană prețioasă și rară. „L-aş sătura cu miere din stâncă” (Ps 81,17); potolește setea poporului care călătorește prin deșert, făcând să țâșnească apă din stâncă (cf. Ex 17,6; Num 20,8).

Pentru apostolul Paul, stânca de la care poporul lui Dumnezeu bea apa este Isus: „Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală pentru că ei beau din stânca spirituală care îi urma, iar stânca era Cristos” (1Cor 10,4).

În Noul Testament, stânca este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care, primit și trăit, face casa/viața solidă, capabilă să reziste în fața tuturor intemperiilor (Mt 7,24; Lc 6,48).

Stânca face trimitere și la grotă care este, de fapt, o stâncă în care s-a săpat, este mormântul. Isus, al cărui trup este dat jos de pe cruce, este pus într-un mormânt nou săpat în stâncă (Mt 27,60; Mc 15,46; Lc 25,53). Stânca săpată devenită grotă și mormânt, este locul care păstrează viața. Tradițiile populare despre Crăciun spun că Isus, născut într-o grotă, a fost depus într-o iesle, locul în care se puneau paiele pentru animale.

Fraza „Și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7; cf. 22,11) ne face să înțelegem că adăpostul sărac unde Maria și Iosif se aflau - grota săpată în stâncă care era folosită pentru a adăposti animalele - era locul cel mai bun pentru a-l aduce la lumină pe Isus.

De știut:

Părinții Bisericii vorbesc despre grotă. Origene (în secolul al III-lea) scrie: „Dacă cineva dorește alte dovezi, să știe că pe lângă ceea ce este povestit în Evanghelie despre nașterea sa, la Betleem este o grotă în care s-a născut, iar în grotă se află ieslea în care a fost înfășat în scutece”.
Grota săpată în stâncă, unde Isus a fost adăpostit, și mormântul săpat în stâncă, unde trupul său a fost depus, ne fac să asociem Crăciunul cu Paștele învierii. Multe opere de artă evidențiază acest fapt.

sr. Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)