Cerul

În istoria religiilor, ca și în Biblie, cerul este simbolul transcendenței, al sacrului, locul unde locuiește Dumnezeu și de unde privește pământul.

În Biblie, referințele la cer sunt foarte numeroase, până la a se ajunge ca termenul cer să desemneze însăși identitatea lui Dumnezeu și relația sa cu umanitatea. Prima pagină din Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu care crează cerul și pământul (Gen 1,1), iar ultima anunță venirea unui cer nou și a unui pământ nou (cf. Ap 21,1). Dumnezeu a numit cerul firmament (cf. Gen 1,8), iar acesta, conform mentalității antice, este imaginat ca un loc solid: se sprijină pe coloane robuste și are fundamente solide (2Sam 22,8). Este dotat cu ferestre din care face să iasă ploaia (2Rg 7,2.19). Dumnezeu locuiește în cer/în firmamentul pe care l-a creat (Gen 14,18,19; Ps 33,13-14; Is 66,1; Est 4,17), se așează acolo; „el desfășoară cerurile ca o pânză şi le întinde ca pe un cort de locuit” (Is 40,22; cf. 1Rg 8,27; Ps 104,2). Guvernează lumea din cer și își trimite binecuvântările, ajutorul și înțelepciunea sa (Dt 33,13; Ps 121,2). A-ți ridica ochii spre cer înseamnă a te adresa lui Dumnezeu care locuiește în acesta (Dt 4,19; Dan 13,35; Fap 7,55), în timp ce a te înălța până la cer indică a dori să ajungi, prin propriile puteri, până la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).

 În Noul Testament, cerul are aceeași simbologie. Isus ne învață să ne rugăm: „Tatăl nostru, care ești în ceruri” (Mt 6,9). El vine din cer, de la Tatăl, și se va întoarce în cer, la Tatăl (cf. In 3,13; 6,62; Mc 16,19). Este pâinea vie coborâtă din cer; la botezul său, „cerul s-a deschis” (Lc 3,21). După înviere, în timp ce Isus se înalță (Fap 1,10-11), discipolii sunt invitați să nu se mai uite la cer deoarece trebuie, prin vestirea Evangheliei, să transforme lumea într-un cer nou și un pământ nou, în noua umanitate care îl recunoaște pe Cristos mort și înviat ca fiind unicul său Domn. Creștinii, în timp ce fac propriile alegeri, „cugetă la cele de sus, și nu la cele de pe pământ” (Col 3,2) nu pentru a se înstrăina de acesta, ci deoarece, conduși de viața cea nouă în Cristos, să poată face ca pământul să fie locuit de Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu, acolo este și cerul. În Cartea Apocalipsului se vorbește despre o femeie (Ap 12,1) „îmbrăcată în soare”, simbolul lui Isus înviat, care are luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Femeia este Biserica care îl vestește pe Cristos mort și înviat în istorie pentru a reînnoi umanitatea, Domnul istoriei și al creației. Cerul, în fine, este adevărata patrie a creștinilor care doar din acesta își așteaptă Mântuitorul (Fil 3,20).

De știut:
• În evangheliile sinoptice se întâlnește expresia împărăția cerurilor și/sau împărăția lui Dumnezeu care, de fapt, au aceeași semnificație. Expresia împărăția cerurilor este folosită de Matei deoarece scrie comunității creștine de origine iudaică care, în loc să-i pronunțe numele lui Dumnezeu, folosește un termen ce îi înlocuiește numele. Deci cerul îl indică pe Dumnezeu. Și noi în loc să spunem „mulțumesc lui Dumnezeu” obișnuim să spunem „mulțumesc cerului”.
• Apostolul Paul povestește că „a fost răpit până la al treilea cer” (2Cor 12,2). Această expresie face aluzie la faptul că cerul se imagina împărțit în trei secțiuni, ultima fiind cea în care locuiește Dumnezeu, sau cerul cerurilor (cf. 1Rg 8,27). Cel de-al treilea cer corespunde „Paradisului” (2Cor 12,4).

Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)