Casa

În Biblie, termenul „casă” are mai multe sensuri: de la casă ca și locuință – adică cort, construcție, palat – la familie, pământul propriu, poporul lui Israel numit „casa lui Iacob” sau „a lui David”. În Noul Testament, casa lui Dumnezeu este Biserica, constructorul este Cristos, iar creștinii, uniți cu el prin botez, sunt templu/casa unde locuiește Isus. Toate aceste semnificații evocă experiențe de siguranță, de tandrețe, de solidaritate, de apartenență, de relație, de siguranță a vieții.


În Vechiul Testament, casa este locul în care se locuiește, dar este și familia. Abram părăsește casa tatălui său, adică familia (Gen 12,1); casa lui Iacob, adică poporul, este invitată să meargă în lumina Domnului (cf. Is 2,5); Domnul a binecuvântat casa egipteanului datorită lui Iosif (Gen 39,5). Pentru evreii care fugeau din Egipt, casa este pământul promis; pentru expulzați, aflați departe de patrie, casa coincide cu întoarcerea în propriul pământ. Templul este casa în care locuiește Dumnezeu. Regele David, care își construise un palat, dorește să construiască o casă pentru Dumnezeu, adică un Templu în care să se afle gloria lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului său căruia îi dă o casă, adică o descendență, după cum explică profetul Natan (2Sam 7,4-16). Casa lui Dumnezeu este poporul pe care și l-a ales: „Nu tot aşa este cu slujitorul meu Moise. El este credincios în toată casa mea” (Num 12,7).

URECHEA

Termenul ureche indică un organ fizic important care, datorită ascultării, elimină ceea ce este străin și creează relații constructive. În Biblie, termenul este menționat de 122 de ori la singular (cf. Gen 15,26; 1Sam 2,22; Is 50,4; Mt 10,27) și de 105 la plural (cf. Dt 29,3; Dt 31.11; Fap 11,22).
Și animalele au ureche (Pr 26,17). În mod simbolic, chiar și Dumnezeu are ureche (cf. Ps 102,3) deoarece este mereu atent să-l asculte pe cel care suferă, care-l invocă (Ps 34,16; 1Pt 3,12) și care se întoarce la el cu o inimă sinceră (Idt 4,13). Urechea este un dar pe care Dumnezeu îl face persoanei umane („Urechea care aude şi ochiul care vede, pe amândouă Domnul le-a făcut.” - Pr 20,12) prin care l-a făcut capabil să asculte și să înțeleagă, adică să priceapă în profunzime. De fapt, putem auzi fără să înțelegem: „Oare nu deosebeşte urechea cuvintele şi cerul gurii nu gustă mâncarea?” (Cartea lui Iob 12,11; cf. Cartea lui Iob 13,1). În Noul Testament, urechii care ascultă îi corespunde expresia „Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 11,15; 13; 13,43; mc 9,23). Apocalipsul avertizează de opt ori: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor!” (2,7.11.17.29; 3,6.13.22; 13,9).

FOCUL

În simbolul focului, Dumnezeu se revelează ca Cel Sfânt, Judecătorul, cel care luminează, purifică și transformă inima omului; în experiența creștină, acesta este pus în legătură cu acțiunea Duhului Sfânt, care operează în Biserică, arde frica și aprinde iubirea.
În Biblie, termenul foc este folosit des atât în sens propriu, cât și cu valența sa simbolică. În traducerea greacă din Septuaginta, termenul este întâlnit de 490 de ori. Semnificația simbolică face referire, pe de o parte, la judecata lui Dumnezeu ce purifică, distrugând răul și, în sens pozitiv, la manifestarea sa ce cheamă la o vocație și reînnoiește inima omului. Dacă simbolul focului cu referință la Dumnezeu indică amenințare, judecată și purificare, folosit cu privire la persoana umană, evidențiază sentimente și pasiuni puternice (Ct 8,6-7; Sir 9,8), pasiunea pentru adevăr (Gen 20,9), păcatul (Sir 8,10), situația de persecuție (Ps 118,12), furia și cearta (Sir 28,10), nedreptatea (Is 9,17), crima (Sir 11,32; 22,24).

Lumina

Lumina, în toate culturile, apare alături de termenul tenebre, cu care se află în opoziție. Lumina se înțelege deoarece există tenebrele. Lumina indică viața, tenebrele moartea. Simbolul luminii străbate Biblia de la prima până la ultima pagină.

Lumina este principiul creației (Gen 1-2): „Dumnezeu a văzut că lumina era bună”. Aceasta a devenit realitatea întregii creații: a cerului, pământului, mării, aștrilor, peștilor, păsărilor, animalelor, omului, deoarece toate vin la lumină. Lumina este asociată vieții: când ne naștem venim la lumină, umblăm în lumină, fugim de tenebre, devenim fii ai luminii. Apocalipsul, ultima carte biblică, ne asigură că noua creație este victoria luminii. Însuși Dumnezeu este lumină: „Nu va mai fi noapte acolo şi nu vor mai avea nevoie nici de lumina candelei, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, iar ei vor domni în vecii vecilor” (Ap 22,5, cf. Is 60,19-20). Lumina este atributul lui Dumnezeu (Ps 104,2); prezența sa este lumină (Ex 13,21; Is 60,19). Dumnezeu este izvorul vieții și izvorul luminii: „La tine este izvorul vieţii şi în lumina ta vom vedea lumina” (Ps 36,10). Lumina lui Dumnezeu este mântuire (Ps 27,1). Cel drept se bucură de lumina vieții (Ps 97,11). Lumină este și Cuvântul lui Dumnezeu ce luminează și călăuzește pe cărările vieții: „Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele” (Ps 119,105).

Mai multe articole...