Scrisorile sfântului apostol Ioan

ioan1

Noul Testament atribuie apostolului Ioan trei scrisori. Prima, mai lungă decât celelalte două, este cea mai cunoscută.
A doua şi a treia sunt atât de mici încât se aseamănă cu nişte „bilete”. Datorită acestui fapt, au intrat în canon într-un al doilea moment sau într-o a doua listă. Sunt deuterocanonice. Autorul sacru, prin aceste scrieri, combate o schismă născută în interiorul comunităţii creştine, iniţiată de un grup de disidenţi. Nu este uşor de a identifica elementele acestei prime dispute cristologice. Cu siguranţă, era pusă la îndoială adevărata umanitate a lui Isus: „Orice duh care nu-l mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu” (1In 4,3).

Inima mesajului Scrisorii întâi a sfântului Ioan constă în prezentarea din partea martorilor oculari a realităţii „cuvântului vieţii”, a lui Isus care este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. Din iubire, Tatăl l-a trimis pe Cristos în lume pentru ca noi să avem viaţa (cf. 4,9), devenind astfel fiii săi: „Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem” (3,1).

Autorul ne comunică certitudinea acestei realităţi, folosind verbele de relaţie şi mărturie: a vedea, a asculta, a atinge, şi a da mărturie. Martorii nu vestesc un adevăr personal şi abstract, ci acel adevăr pe care l-au experimentat. În Isus, ei au experimentat iubirea lui Dumnezeu prin care devenim fraţi şi surori.

Autorul denunţă şi lipsa iubirii reciproce, care este rodul atracţiei spre rău, pe care îl numeşte „lume”. Iubirea fraternă a creştinilor se află în legătură cu credinţa în Isus. Porunca lui Dumnezeu constă, de fapt, în a crede în mod profund în iubirea lui Isus şi în iubirea reciprocă. Dacă iubirea este adevărată, acest fapt se vede în comportament. Creştinii iubesc prin fapte şi nu se mulţumesc doar de cuvinte: „În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi” (3,16). Cei care iubesc experimentează faptul că Dumnezeu este iubire şi că sunt fiii săi. Cei care iubesc, trăiesc în Dumnezeu care este iubire şi lumină. Atunci şi ei se află în lumină.

Scrisoarea a doua a sfântului Ioan îl defineşte pe autor „prezbiterul”, adică bătrânul care era responsabil de comunitate. Şi din această scrisoare se poate observa preocuparea din cauza ereticilor care ameninţă credinţa comunităţii creştinilor. Fidelitatea faţă de adevăr cere constanţă şi se concretizează în iubire. Creştinul trebuie să umble în iubire, adică aceasta cere un comportament precis.

Scrisoarea a treia a sfântului Ioan invită „să se umble în adevăr”, adică se vrea ca omul să trăiască credinţa creştină cu coerenţă, iubindu-l pe Dumnezeu şi punându-se în slujirea fraţilor, mai ales a străinilor. Autorul, de fapt, îşi manifestă preocuparea pentru abuzurile de autoritate şi conflictele de putere ce au loc în comunitate. Unii râvnesc „primul loc”.

De ştiut că:

  • Scrisoarea întâi a sfântului Ioan, ce insistă asupra realităţii Fiului lui Dumnezeu venit printre noi („Şi aceasta este mărturia: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul său. Cine îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-l are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” - 1In 5,11-12), este indicată pentru a medita misterul întrupării. Liturgia proclamă Scrisoarea întâi a sfântului Ioan în perioada Crăciunului. În Vesperele II din ziua de Crăciun se proclamă 1In 1,1-3 iar restul Scrisorii în Liturghia din zilele feriale în timpul de după Crăciun.
  • În scrierile lui Ioan, termenul „lume” (evanghelie şi scrisori) are diverse înţelesuri. Prin lume se înţelege umanitatea în ea însăşi, care este obiectul iubirii lui Dumnezeu. El a iubit lumea (umanitatea) atât de mult încât l-a trimis pe Fiul său (1In 4,9). Lume poate să mai însemne mentalitatea sau modul de a acţiona ce se închide sau se opune în mod voluntar lui Dumnezeu şi face răul (1In 2,15; 3,1b).

Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)