Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Această scrisoare conţine o serie de îndemnuri înţelepte. Autorul, la lumina credinţei şi a Sfintei Scripturi, oferă sfaturi concrete pentru a exista coerenţă între ceea ce se spune şi ceea ce se face. Una dintre temele fundamentale este atenţionarea de a asculta şi a pune în practică cuvântul lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii care şi-a asumat numele de Iacob, deşi nu se numea astfel, nu este apostolul Iacob care l-a urmat pe Isus de-a lungul drumurilor Palestinei (cf. Mc 1,19; 3,16-18) şi nici Iacob care a fost responsabilul comunităţii creştinilor din Ierusalim (cf. Fap 15,13; Gal 1,19). În antichitate, folosirea pseudonimului era normală şi nu crea probleme.

Destinatarii sunt „cele douăsprezece triburi care trăiesc în diasporă”. Cele douăsprezece triburi îi indică pe fiii lui Israel. Prin cuvântul diasporă (a se împrăştia, a se risipi) înţelegem toţi creştinii care trăiesc în diferite naţiuni. Creştinii, atât cei de origine iudaică, cât şi cei de origine păgână – sunt prin „statutul religios” un popor străin. Oriunde se află, aceştia nu au o locuinţă stabilă ci sunt în drum către patria cerească. Această definiţie corespunde Scrisorii întâi a sfântului Petru (cf. 1Pt 1,1) şi a Scrisorii către Evrei (cf. Evr 13,14).

Scrisoarea sfântului Iacob a fost scrisă în Palestina. Aici, memoria apostolului Iacob este foarte vie. Autorul cunoaşte bine atât religia iudaică, cât şi mentalitatea elenistică.

Conţinutul acestei scrieri este alcătuit dintr-o serie de îndemnuri înţelepte. Autorul, la lumina credinţei şi a Sfintei Scripturi, oferă sfaturi concrete pentru a exista coerenţă între ceea ce se spune şi ceea ce se face. Una dintre temele fundamentale este atenţionarea puternică de a asculta şi a pune în practică cuvântul lui Dumnezeu. „Credinţa fără fapte este zadarnică”, afirmă autorul (Iac 2,20). Prin această afirmaţie s-a crezut că Iacob îl contrazice pe apostolul Paul, conform căruia credinţa duce la fapte.
Între Paul şi Iacob, de fapt, nu există contraziceri doctrinare atât de mari încât să-i pună în opoziţie, ci moduri de a vedea lucrurile în mod diferit. Acestea nu doar nu se opun, ci se completează. Reflecţia lui Iacob se concentrează asupra orizontului practic, iar cea a lui Paul este una teologică. Iacob clarifică faptul că, nu este suficient a şti să zici în cine crezi, ci trebuie să acţionezi conform credinţei mărturisite. Cel care nu pune în practică credinţa pe care o mărturiseşte se amăgeşte pe el însuşi. Credinţa este verificată de iubirea concretă şi activă faţă de ceilalţi (Iac 2,14-25). Atunci când dă sfaturi pentru trăirea vieţii creştine, autorul se foloseşte des de fragmente din cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament. Descrie, de exemplu, efectele mortale ale folosirii rele a limbii citând Prov 15,1-4; Sir 5,11.6,1; 28,13-26.

Paul, aflat în polemică cu iudeii-creştini care căutau în fapte certitudinea mântuirii, afirmă că mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu şi se obţine prin credinţă. El exclude faptul că aceasta este rezultatul cuceririi personale şi un premiu pentru faptele bune. Şi Paul, precum Iacob, afirmă, însă, că credinţa se manifestă în comportamentul zilnic. Credinţa acţionează prin iubire. Laudă lucrarea credinţei tesalonicenilor şi mărturia pe care o dau (1Tes 1,2).

De ştiut că:

Doar această scriere (1,1) şi Fap 15,23 au, fără alte adăugări, salutul care era folosit în scrisorile eleniste din acel timp: „chairein” care înseamnă simplu: „salutare”. În scrisorile din Noul Testament, în mod special în cele ale lui Paul şi Petru, salutul conţine termenii biblici „har şi pace”.
Nesiguranţa asupra autorului acestei scrieri şi a anumitor aspecte din conţinut a făcut să se nască probleme în privinţa inspiraţiei textului. Scrisoarea a fost primită în canonul catolic către sfârşitul secolului al IV-lea, adică într-o a doua listă. Face parte, de fapt, din scrierile deuterocanonice din Noul Testament.
Istoria interpretării acestei scrieri ne învaţă că, pentru a înţelege conţinutul unei cărţi biblice este necesar să cunoaştem cui se adresează autorul, ce vrea să spună în acea situaţie, din care motive şi cum o spune.

Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)

Citeşte textul: Scrisoarea sfântului apostol Iacob