Această scrisoare conţine o serie de îndemnuri înţelepte. Autorul, la lumina credinţei şi a Sfintei Scripturi, oferă sfaturi concrete pentru a exista coerenţă între ceea ce se spune şi ceea ce se face. Una dintre temele fundamentale este atenţionarea de a asculta şi a pune în practică cuvântul lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii care şi-a asumat numele de Iacob, deşi nu se numea astfel, nu este apostolul Iacob care l-a urmat pe Isus de-a lungul drumurilor Palestinei (cf. Mc 1,19; 3,16-18) şi nici Iacob care a fost responsabilul comunităţii creştinilor din Ierusalim (cf. Fap 15,13; Gal 1,19). În antichitate, folosirea pseudonimului era normală şi nu crea probleme.

Apostolul Petru, conştient de misiunea sa pastorală şi de responsabilitatea ce i-a fost încredinţată de Domnul, simţind că este aproape de sfârşitul vieţii, le recomandă creştinilor să persevereze în credinţa primită şi să stea departe de învăţăturile contrare credinţei.

Autorul acestei „scrisori catolice”, adică ce este adresată tuturor credincioşilor, aparţine grupului creştinilor conduşi de apostolul Petru. Aceştia îi primesc învăţătura şi ascultă cu fidelitate de autoritatea sa. Scrisoarea este compusă din trei capitole, iar referinţele la figura lui Petru le găsim de la început până la sfârşit. În primul rând, începând de la expeditor, care se prezintă cu numele lui Simon Petru. Despre apostol se aminteşte faptul că a fost martor ocular la Schimbarea la faţă a lui Isus (Mc 9,2-10; Mt 17,1-9; Lc 9,28-36). Apoi se face aluzie la moartea lui Petru pe care Isus i-a prezis-o: „Dar consider că este drept, cât timp sunt în acest trup, să vă ţin treji aducându-vi-le aminte, ştiind că despărţirea mea de trup va fi în curând după cum Domnul nostru Isus Cristos mi-a dezvăluit. Dar eu mă voi strădui ca şi după plecarea mea să vă amintiţi mereu de aceste lucruri” (2Pt 1,13-15).

Această scrisoare este străbătută de la început până la sfârşit de tema speranţei legată de cea a suferinţei lui Cristos şi a glorificării sale. Autorul îi invită pe creştinii persecutaţi să reziste prin credinţă şi să dea mărturie asupra speranţei pe care o au.

Scrisoarea se termină cu un salut care se pare că vrea să-i indice provenienţa: „Vă salută comunitatea din Babilon, aleasă ca şi voi, şi Marcu, fiul meu” (5,13).
Studioşii au încercat să descopere oraşul care corespunde locului unde s-au oprit Petru şi Marcu, (acesta din urmă fiind discipolul lui Petru şi probabil autorul celei de-a doua Evanghelii). Numele Babilonia este de fapt pseudonimul Romei.

Noul Testament atribuie apostolului Ioan trei scrisori. Prima, mai lungă decât celelalte două, este cea mai cunoscută.
A doua şi a treia sunt atât de mici încât se aseamănă cu nişte „bilete”. Datorită acestui fapt, au intrat în canon într-un al doilea moment sau într-o a doua listă. Sunt deuterocanonice. Autorul sacru, prin aceste scrieri, combate o schismă născută în interiorul comunităţii creştine, iniţiată de un grup de disidenţi. Nu este uşor de a identifica elementele acestei prime dispute cristologice. Cu siguranţă, era pusă la îndoială adevărata umanitate a lui Isus: „Orice duh care nu-l mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu” (1In 4,3).