A doua duminică din Postul Mare

2 post

Evanghelia după sfântul Matei 17,1-9

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: "Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!" Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: "Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!" Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: "Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!"

Reflecție

Şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai natural.
Mă atinge mereu această simplitate a transfigurării, îmi amintește de experiența emoționantă a Artei Sărace.

Transfigurarea lui Isus, pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie incluzivă, trebuie să cuprindă totul, trebuie să lase să se cânte adevărul profund al lucrurilor, al tuturor lucrurilor. Trebuie să lase să se filtreze bucuria luminoasă a îndrăgostiților și să învețe să recunoască viața în ultima respirație a muribunzilor. În orice lucru. Transfigurarea este o artă săracă, trebuie să includă crucea și moartea.

Transfigurarea este privirea care învață să recunoască lumina în fiecare cută a vieții, în orele din fiecare zi, în inima fiecărei clipe.
A sui pe muntele Transfigurării este o sarcină cerută vieții noastre, în fiecare zi, poate este adevărata diferență evanghelică. Un gest poetic și continuu, zilnic. Să ne transformăm privirea învățând să ne lăsăm atinși de lumina caldă care locuiește viața.
Să știm să ascultăm vocea intimă a lucrurilor.
Să știm să ascultăm frumusețea deseori ascunsă sub grămezi de înfrângeri, greșeli, banalitate.
Să știm să privim fiecare persoană cu ochii celui care știe bine că în inima fiecăruia există o lumină care cere să iasă la lumină, există un drum posibil pentru transfigurarea personală, pentru propriul drum de schimbare.

Pr Alessandro Deho'

Tipărire

Prima duminică din Postul Mare

1 post

Evanghelia după sfântul Matei (4,1-11)

În acel timp, Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!" Dar el, răspunzând, i-a zis: "Este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»". Atunci diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»" Isus i-a zis: "Din nou este scris: «Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»". Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: "Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora". Atunci Isus i-a spus: "Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult»". Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau!

Reflecție

NICIDECUM NU VEȚI MURI! susură șarpele în inima paradisului, iar omul nu înțelege și se lasă sedus.

Începând de la paginile Genezei, acel șuierat diabolic nu încetează să ispitească umanitatea noastră. Ca și cum a nu muri ar fi soluția la dorința de viață pe care o avem în inima noastră, ca și cum a nu muri ar fi strada ce trebuie parcursă pentru a găsi acea fericire pe care o căutăm atât de mult. Iar Evanghelia nu este altceva decât răspunsul lui Isus la această mare tentație: de a nu muri. O tentație ce se declină la infinit în tendința de a poseda, în religie, în putere. Răspunsuri seducătoare la însăși frica de moarte.

Dar Isus în fața morții nu se acoperă, moare dezbrăcat, expus, fără să se ascundă. Nu are nicio rușine nici atunci când moare pe lemnul crucii; dacă iubești, te dezbraci și te dăruiești. Dansul macabru al Calvarului va fi și dansul iubirii: sânge și pasiune, inimi străpunse și lacrimi, respirații și abandonări, gramatica iubirii este aceeași cu cea a morții.

Nicidecum nu veți muri, susură șarpele; deja muriți, răspunde Învățătorul. „Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: «Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!»” (Mc 15,39).

Omul se naște când recunoaște și moartea ca o posibilitate, ca o continuă posibilitate de a iubi. Murim din iubire pentru cineva? Să fie aceasta unica întrebare care să traverseze deșertul Postului nostru.

Pr. Alessandro Deho'