Evanghelia după sfântul Luca 2,22-40

Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, părinţii lui Isus l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: "Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul" şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: "o pereche de turturele sau doi pui de porumbel". Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon, şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să îndeplinească obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: "Acum, slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!" Tatăl şi mama lui Isus se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!" Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit totul după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Reflecție:

Simeon, acela este un copil ca toți ceilalți. Simeon de ce te ridici și de ce-ți curg lacrimile asemenea unui bătrân mirat. Ce ai văzut în el? Cum îl recunoști fără ca el să fi făcut deja ceva?

Simeon are în brațele sale acel copil, dar el vorbește celui Preaînalt. În acești ani lungi, aparent asemănători, el a învățat să vorbească cu Dumnezeu. A învățat să-l asculte.

Când ia acel copil în brațele sale el vorbește cu Dumnezeu; când se adresează părinților, el vorbește de asemenea cu Dumnezeu deoarece „vor fi mereu și oricum semne”. Nimic nu poate convinge pe cine nu este în dialog cu Iubirea, nimic nu este destul de convingător dacă nu ai învățat arta prieteniei.

Cea care te face să zbori mai presus de orice altceva, cea care te face să fii liber de judecăți și de polemici.

Dragii mei Simeon și Ana, la ce vârstă ați învățat, când v-ați simțit atât de iubiți încât să nu mai aveți nevoie de mediocritate, de pălăvrăgeli și de judecăți?

Când ați învățat să zburați așa? Liberi, tăcuți și foarte frumoși?

Eu deocamdată încerc să bat la porțile acestui cer minunat străbătut de un vânt rece și parfumat, un cer care vorbește și între timp implor: învață-mă să vorbesc cu Dumnezeu! 

Pr. Alessandro Deho'

Citire din Evanghelia după sf. Luca (2,1-14)

În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toți mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca [Maria] să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. În același ținut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopții. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinși de o mare spaimă. Îngerul le-a spus: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat şi culcat în iesle”. Dintr-odată, s-a unit cu îngerul o mulțime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând:  „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește!”.

Reflecție: 

Crăciunul ne vorbește despre un Dumnezeu care alege calea cea grea. Cea de a chema omul să fie om. Iată Crăciunul. O invitație să ne naștem din nou. Iar între mâini: scutece. Deoarece va fi o renaștere pentru fiecare dintre noi doar când vom ști să ne asumăm rănile fratelui nostru. Va fi Crăciun când fiecare dintre noi va ști să treacă de la violența ce rănește la dulceața care îngrijește. Scutecele ieslei din Betleem sunt pentru noi o invitație la blândețe, la protecție, la îngrijirea oricărui lăstar de fragilitate, a oricărei tentative de viață. Scutece care să închidă răni vechi, care să vindece ranchiune.

Isus nu se naște pentru a ne rezolva problemele, ci pentru a ne indica unica stradă posibilă pentru a veni la lumină, pentru a ne naște, a renaște la o viață bună: să devenim pâine pentru frații noștri.

Isus va fi mereu în altă parte în ceea ce privește pretențiile noastre de a înțelege. Imposibil de a reține, o invitație constantă de a călători.

Invitație de a ieși, de a călători, de a risca. Ne vom naște ca o umanitate nouă, vom abandona întunericul nopții.

Nașterea lui Isus face să se nască umanitatea capabilă de a avea grijă. În nașterea sa se află apelul de a deveni ca Maria și Iosif: bărbați și femei capabili de proximitate. Capabili de scutece, de pâine și de drum. Capabili de a îngriji, de a oferi și de a călători.

Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 1,26-38

În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: "Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!" Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: "Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit". Maria a spus către înger: "Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?" Răspunzând, îngerul i-a spus: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil". Atunci, Maria a spus: "Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!" Şi îngerul a plecat de la ea.

A ne apropia în tăcere de această pagină din Evanghelie este o precauție fundamentală.

Este destul un cuvânt nepotrivit pentru a strica perfecțiunea Bunei-Vestiri.

Echilibrul perfect între Sânge și Vânt, Carne și Spirit.

Sângele uimit al unei tinere fete care se simte iubită de o privire de Vânt pe care îl cunoștea dintotdeauna și care nu coborâse încă atât de profund.

Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!

Fiecare istorie de Iubire pornește de aici. Bucurie, plinătate a iubirii și proximitate.

Cu tine, istoria are loc mereu în cadrul unei propuneri de alianță. Acesta este primul pas pe care îl face Dumnezeu. Alianță care se consumă, în Evanghelie, alegând poetica căutare a periferiei. Buna-Vestire este o „Artă Săracă”.

Este un lucru mic, asemenea Mariei. Artă Săracă. Splendoare ascunsă în praful zilelor.

Să ne îndrăgostim de sânge și de praf pentru a spune că Speranța înflorește în carnea cotidianului.

Domnul suflă, înainte de Crăciun, o respirație de Vânt nou în venele obosite ale existenței noastre.

Dă-ne puterea proximității.

Dă-ne curajul iubirii și virginitatea ochilor.

Dă-ne puterea de a spune „da” la Cuvântul tău. Și fă ca frica noastră să nu se opună prea mult la fantezia ta.

Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!

Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Ioan 1,6-8.19-28

În acel timp, a fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta este mărturia dată de Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: "Cine eşti tu?" Iar el a mărturisit, şi nu a negat. A mărturisit: "Eu nu sunt Cristos!" L-au întrebat: "Atunci, cine? Eşti tu Ilie?" El a răspuns: "Nu sunt!" "Eşti tu Profetul?" A răspuns: "Nu!" Aşadar, i-au zis: "Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?" El a zis: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului!», după cum a spus Isaia profetul". Iar cei trimişi erau dintre farisei. L-au întrebat şi i-au zis: "Aşadar, de ce botezi dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?" Ioan le-a răspuns, zicând: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei". Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Glas care strigă în pustiu.

Doar o voce care încearcă să găsească căile potrivite pentru a dilata inima la așteptare. Martor umil al unei sosiri, om care alege să pregătească condițiile.

Botezul lui Ioan este un rit bun pentru a repune în circulație cuvinte precum moarte, lumină și speranță. Botezul său este doar un rit foarte uman pentru a te pregăti de întâlnire.

O voce și un martor.

Ceea ce, în cele din urmă, trebuie să învățăm să fim și noi, azi.

Să fim voce, poate în deșert, dar voce. Adică să vorbim despre el. Să oferim o istorie care, dacă nu dansează pe gura oamenilor, moare.

Să găsim strategia pentru a povesti despre Dumnezeu și despre extraordinara sa aventură în inima umanității. Să fim voce a unei vieți care cere să fie povestită în toată complexa sa frumusețe.

Să fim martori nu înseamnă să fim perfecți; înseamnă să fim vizibili și credibili. Înseamnă să știm să arătăm că modul nostru de a interpreta viața este doar rodul unei arzătoare îndrăgostiri.

Cine eşti tu? Intervin cu violență preoții și leviții. Aceștia ajung de la Ierusalim și doresc să afle aceasta.

Răspunsul devine tot mai esențial: Eu nu sunt Cristos.

Toate acestea au loc dincolo de Iordan. Unde Ioan îl așteaptă pe Mesia. Dincolo de un râu ce trebuie traversat. Deoarece și el simțea nevoia de a se scufunda și de a ieși la suprafață la o viață nouă.

Pr. Alessandro Deho'