Citire din Evanghelia după sfântul Matei (2,1-12)

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii în zilele lui Irod, regele, iată că au ajuns la Ierusalím nişte magi din Răsărit şi întrebau, spunând: „Unde este regele [nou]-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm”. Auzind aceasta, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalímul împreună cu el. Adunându-i pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, a căutat [să afle] de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: „În Betleemul Iudeii, căci aşa este scris de profet:

«Şi tu, Betleem, pământ al lui Iúda, nicidecum nu eşti cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iúda; căci din tine va ieşi stăpânitorul care va păstori poporul meu, Israel»”.

Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul precis când li s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, [le-]a spus: „Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate despre copil şi, când îl veţi fi găsit, făceţi-mi cunoscut şi mie ca să merg şi eu să-l ador!”. După ce l-au ascultat pe rege, au plecat şi iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind, s-a oprit deasupra [locului] unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând [la pământ], l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă. După ce li s-a revelat în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au plecat pe alt drum în ţara lor.

Dumnezeu se naște la Betleem, până și stelele o spun. Se pare că evanghelia sugerează că este destul să-ți faci bine propria meserie pentru a începe un drum de apropiere de Isus. Apoi, este adevărat, magii greșesc strada, dar astfel întâlnesc înțelepciunea Bibliei. Întâlnesc profeția.

Știința și Profeția se întâlnesc sub acoperișurile Ierusalimului, la un pas de adevăr, dar nu reușesc să ajungă la el. Steaua se luminează doar când magii reîncep să meargă. Și atunci înțelegem: adevărul dorește știința magilor, profeția înțelepților, dar și drumul îndrăgostiților.

Irod nu merge. Iar pentru el steaua nu se va aprinde. Irod nu merge, fiind în mod profund înfricoșat. Eu cred că puțină teamă este normală. Cred că Irod are puțină dreptate. Este destul să privim darurile pe care magii i le aduc lui Isus. Acestea sunt trei indicii fundamentale pentru a povesti credința noastră și, prin urmare, și fricile noastre de a crede.

Aurul. Aurul este un dar ce se face regelui. Credința constă în a-l recunoaște pe Isus ca rege al istoriei noastre. Dar cum facem să nu ne fie frică? Cum facem să avem un rege atât de slab și fragil. Să credem într-un rege dezarmat, într-un rege care nu cunoaște o altă dreptate care să nu fie milostivire?

Tămâia. Tămâia este pentru Dumnezeu. Dar cum putem să nu simțim un fior de teamă când ni se spune că Dumnezeu este un copil pe care îl putem ține în brațe? Cum să nu ne fie teamă știind că Dumnezeu este atât de uman și fragil?

Smirna. Se folosește pentru a unge un cadavru. Cum putem să nu simțim un tremur gândindu-ne la un Dumnezeu care nu va rămâne în afara morții, ci va intra în moarte până la capăt.

Doamne, îți cerem puterea 
de a ne asuma regalitatea vieții care se numește libertate,
de a primi tămâia care deschide la infinit,
de a lua smirna care oferă vieții un motiv pentru a ne dărui.

Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Luca (2,16-21)

Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosíf şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus.
Când s-au împlinit cele opt zile pentru circumciderea lui, i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

Au plecat în grabă. Se naște un sentiment de admirație și de invidie față de păstorii din Evanghelie. A pleca în grabă este tipic tinerilor sau idealiștilor. Este tipic persoanelor libere, a celor care nu au nimic de pierdut, adică au totul de câștigat. A pleca în grabă este o acțiune nostalgică, din timpurile când nu înțelesesem încă complexitatea vieții, pe când credeam că totul ar fi fost mai ușor, pe când credeam că este de ajuns bunăvoința noastră. În schimb, Doamne, acum, adesea, întârziem. Rămânem pe loc, îngreunați de frici și, poate, de lene.

Maria însă păstra. Păstra foamea de iubire a omului și păstra acel copil în iesle. A păstra este un act dificil deoarece ceea ce se păstrează nu poate fi lăsat să plece, iar ceea ce nu se lasă să plece, în mod inevitabil, împovărează. O inimă care păstrează știe să poarte greutățile. Inima Mariei este o inimă împovărată; împovărată de o viață ce se manifestă în toată complexitatea ei.

Putem citi Evanghelia de azi începând de la sfârșit. Să încercăm să vedem dacă mai suntem capabili încă să mulțumim, dacă mai căutăm motive pentru care să fim recunoscători vieții. Și să medităm asupra acestui lucru. Poate vor fi doar fragmente, lucruri mici, ca un copil în noapte. Dar să învățăm să avem grijă de ele.

Doamne, ajută-ne să intrăm în anul pe care îl începem goi, fragili și săraci: asemenea ție.
Ajută-ne să căutăm și să facem să se nască iubire, fără întârziere.

Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Luca (2,1-14)

În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirínius era guvernator al Síriei. Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa. Şi Iosíf a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui Davíd, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui Davíd, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca [Maria] să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei.
În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă. Îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui Davíd, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”. Dintr-odată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!”.

În timp ce puterea își exercită delirul său încercând să numere oamenii de pe tot pământul, Dumnezeu se naște. În timp ce cei aflați la putere fac ca oamenii să migreze în numele unui recensământ nebunesc, Dumnezeu, pur și simplu, se naște. Este doar un nou născut, dar este acolo, este în inima istoriei. Este în inima istoriei mele. Ușor și vital ca o respirație.

Doamne, fă ca în acest Crăciun să avem capacitatea de a simți respirația ta dulce asupra istoriei noastre; o respirație vitală, caldă, care iubește, un suflu al vieții. Doamne, fă ca în acest Crăciun inima noastră să poată învăța că tu și doar tu ești respirația noastră.
Doamne, fă ca Crăciunul nostru să aibă trăsăturile materne ale Mariei. Să fie un Crăciun de scutece: fă-ne capabili să înfășăm fragilitatea fraților noștri, să le îngrijim rănile, să întindem văluri de milostivire asupra certurilor din familii, asupra neînțelegerilor... asupra a tot ceea ce în om sângerează viață.

Și apoi să renunțăm. Să renunțăm la orgoliu, la resentimente, la banalitate, la violență... să renunțăm la frică. Să punem viața noastră, toată viața noastră într-o iesle... deoarece va fi Crăciun doar când vom simți că suntem făcuți pentru a potoli nevoia de iubire pe care o avem în interiorul nostru și în jur.

Doamne, în acest Crăciun dă-ne curajul de a te privi în ochi și de a simți că nu ești tu cel care se naști azi; tu te-ai născut deja; suntem noi cei care trebuie să ne naștem, să ne renaștem, în sfârșit, oameni: oameni capabili să bandajeze rănile și să renunțe, oameni tandri și curajoși. Femei și bărbați atât de umani încât să poată îndrăzni gesturi divine.

Pr. Alessandro Deho'

Citire din Evanghelia după sfântul Matei (1,18-24)
Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: "Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale". Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul, prin profetul care zice: "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel", care, tradus, înseamnă: "Dumnezeu-cu-noi". Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui.

Imprevizibilul intră în povestea zilelor unui om drept. Imprevizibilul este Dumnezeu care alege scandalul de a locui o fecioară, de a tulbura nopțile lui Iosif. De ce Domnul alege să intre într-un mod atât de uimitor în viața celor drepți rămâne un mister.
Viața, imprevizibilă, dă buzna în istoria Mariei și a lui Iosif care erau un cuplu: înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată. Maria așteaptă un copil. Iosif este un bărbat drept, spune Evanghelia. Este o dreptate nouă, evanghelică. O viziune amplă și curajoasă a dreptății, cea pe care Isus o va întrupa cu un curaj de nespus și cu o coerență infinită. Nu există o dreptate adevărată fără iubire, drept este doar cel care iubește, doar Iubirea este dreaptă.
Și noi, asemenea lui Iosif, să nu ne temem, să alegem să luăm cu noi. A lua cu noi este un act de includere, este îmbrățișare, este promisiunea de a avea grijă. Este o propunere divină, este stil de viață. Noi împreună cu Iosif să-i facem loc lui Isus până în coordonatele spațiului și ale timpului, să-l aducem în inima unei familii, a unei istorii... imprevizibilul dans al lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși care cere să intre în scenariul istoriilor umane. Și noi, cu și asemenea lui Iosif, să îndrăznim imprevizibilul: să-i spunem „da” lui Dumnezeu care ne cere să intre în istoria noastră.

Pr. Alessandro Deho'