Flori și pătimire (Luca 22,14-23,56)

Iuda îl dă pe Isus pe mâna celor care căutau să-l omoare, dar nu o face pentru bani. Poate din ascultare, poate din disperare, poate din iubire. Gestul lui Iuda este obscur. Inima omului rămâne obscură, și așa va fi pentru totdeauna.

Înainte ca Isus să fie arestat, asistăm la diverse lucruri misterioase pentru discipoli: un măgăruș de dezlegat, haine care se aștern pe el, ramuri înfrunzite așezate pe unde avea să treacă Isus. Pentru discipoli se pare că viața care îi așteaptă este un joc de copii dacă, apoi, nu ar urma moartea lui Isus care va face de neînțeles entuziasmul intrării în Ierusalim.

Apoi urmează Cina în care se sigilează prietenia deoarece numai prietenii pot trăda. Aici Isus ia, binecuvântează, frânge, verbe cărora le poate corespunde nașterea, binecuvântarea, moartea. Aici putem învăța arta binecuvântării.

Ajuns pe Muntele Măslinilor, Isus se roagă în inima scandalului trădării. Se roagă fiind trist de moarte și tulburat. Sărutul pe care Iuda i-l dă se va transforma pentru totdeauna într-o remușcare. Și Petru înțelege, în sfârșit, că încă nu l-a înțeles pe Isus.

În cele din urmă, Isus îmbrățișează crucea și moartea.
Iar nouă nu ne mai rămâne decât să ieșim în întâmpinarea morții,
să o traversăm și să sperăm că Lumina ne va învia.

Evanghelia după sfântul Ioan 8,1-11
În acel timp, Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, i-au zis: "Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?" Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat şi le-a spus: "Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!" Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. Isus s-a ridicat şi i-a spus: "Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?" Ea i-a zis: "Nimeni, Doamne". Isus i-a spus: "Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!"

Reflecție:

Când se aduce o femeie surprinsă în adulter în fața lui Isus, în fața ochilor săi se pune evidența greșelii. O femeie imposibil de apărat. Ce să se facă în fața întrupării greșelii?

Isus nu spune nimic; el scrie pe pământ, dilată timpul. Isus nu se lasă târât de evenimente. Nu simte urgența de a pune lucrurile în ordine, nu-i este frică de lume, de rău, de a fi judecat și nici de greșeală. Lui Isus nu îi este frică de nimic. Își ia timp, nu se lasă zdrobit de evenimente.

Ia acea violență pe care o simte în jurul lui și face un lucru foarte frumos, un lucru care îți schimbă perspectiva pentru totdeauna: schimbă atenția. Cere un transfer al responsabilității. Le cere celorlalți să se expună. El nu învinge violența, dar îi ajută pe cei prezenți să-și convertească privirea, să-și asume responsabilitatea propriilor greșeli. Întrebarea: „Cine dintre voi este fără păcat?” s-ar putea reformula: „Tu, în ceea ce privește greșeala, de care parte te afli? Stai de partea celor care aruncă cu pietre, a celor care cred că știu mereu unde se află adevărul?”

Folosind cuvintele „acela dintre voi” Isus face să iasă la lumină identitatea personală din mulțime. În grămadă, piatra mea se amestecă cu alte pietre, dar acesta este un joc laș. Adevărata întrebare, cea care ne scutură conștiința și nouă astăzi este: „Eu de care parte mă aflu în ceea ce privește răul?”

 Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Luca 15,1-3.11-32

În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Atunci, le-a spus această parabolă:  "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!'» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»"

Reflecție:

Oricum, în cele din urmă, greșesc toți. Dar chiar toți deoarece viața este astfel; nu învinge bunul simț, nu învinge logica.

Acest fragment din evanghelie este o parabolă care dezvăluie ceea ce este viața: moștenire risipită, revendicări, concesii, iubiri nesperate, avânturi de afecțiune, goluri teribile, tăceri stânjenitoare, invitații neprimite, resentimente, gelozii, drumuri întrerupte, neînțelegeri, paternități stângace și libertăți nedorite.

Poate că în această parabolă greșește și tatăl, dar o face dintr-un exces de încredere, datorită obsesiei sale pentru libertate. El oferă libertate unor fii care nu doresc să înceteze a mai fi sclavi. Chiar și fiului mai mare îi spune: „toate ale mele sunt ale tale!” Îl invită astfel să iasă din logica despăgubirii, să-și ia în mâini propria viață pentru a începe să decidă.

Poate că tatăl greșește, exagerează, dar o face din dorința de a da libertate. Libertatea este o distanță prea mare pentru noi, oamenii.

Poate că și tatăl greșește, dar dacă trebuie să aleg cum să greșesc în viață, aș dori să greșesc ca el: obsedat de libertate.

 Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Luca 13,1-9
În acel timp, au venit la Isus unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El, răspunzând, le-a zis: "Vi se pare că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. Sau vi se pare că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel". Apoi le-a spus această parabolă: "Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta, răspunzând, i-a zis: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia»".

Reflecție:

Nu doresc ca sângele meu, ca cel al galileenilor, să se amestece cu cel al jertfelor. Nu doresc să mor cu dramaticul sentiment de vinovăție a celui care se vede strivit de evenimente, asemenea celor optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe și al căror ultim gând a fost poate: „De ce tocmai mie?”

Vreau să mor învățând să sap în jurul a ceea ce pare mort și să dau îngrășământ pământului chiar și atunci când pare infertil. Vreau să fiu fertil, viu, să fiu un rod matur într-o lume ce, în aparență, este asemenea unui deșert. Este un rod divin într-o lume înfricoșată. Vreau să sap în jurul unei lumi care vede căzând turnuri, căutând ochii mamelor fără copii, ai taților zdrobiți de durere. Nu te voi mai întreba: Doamne, unde ești?, ci, în fiecare zi, doresc să mă întreb: Unde sunt eu?

Viața nu este sterilă deoarece se scurge sângele sau se prăbușesc turnurile. Dumnezeu nu este absent deoarece nu intervine și rămâne mut. Moartea adevărată constă în a nu ști să construiești speranța. Eu nu doresc să „pier la fel”; eu doresc să îl simt pe Dumnezeu în mâinile care dau la o parte dărâmăturile, în degetele care usucă lacrimile, printre urletele vieților frânte, printre inimile distruse ale femeilor singure.

Eu te caut și te găsesc nu cu niște ochi învinuitori, ci în fiecare privire care recunoaște grija. Miracolul nu constă în a vindeca, în a rezolva viața; miracolul adevărat este gestul de a avea grijă.

Pr. Alessandro Deho'