Evanghelia după sfântul Ioan (11,3-7.17.20-27.33b-45)

În acel timp, surorile lui Lazăr au trimis să i se spună: "Doamne, iată, cel care-ţi e prieten este bolnav!" Auzind, Isus a zis: "Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea". Deşi Isus îi iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era. Abia după aceea le-a spus discipolilor: "Să mergem din nou în Iudeea!" Când a venit Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieşit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Aşadar, Marta i-a spus lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da". Isus i-a spus: "Fratele tău va învia". Marta i-a zis: "Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă". Isus i-a spus: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?" Ea, răspunzând, a zis: "Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume". Iar Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. Şi a zis: "Unde l-aţi pus?" I-au răspuns: "Doamne, vino şi vezi!" Şi Isus a lăcrimat. Atunci iudeii au început să spună: "Iată cât de mult îl iubea!" Dar unii dintre ei au zis: "Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?" Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Isus a zis: "Ridicaţi piatra!" Marta, sora celui mort, i-a zis: "Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile". Isus i-a spus: "Nu ţi-am zis că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?" Au ridicat deci piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară, ca să creadă că tu m-ai trimis". Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: "Lazăr, vino afară!" A ieşit mortul legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era înfăşurată cu un ştergar. Isus le-a zis: "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!" Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el au crezut în el.

Reflecție

Când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era.

Isus nu aleargă. El este cel care decide când. El este Domnul timpului.

Ajuns în apropierea mormântului, Marta îl ceartă: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Isus primește acea frază care puțin este adevărată și puțin este nebunească, care este marcată de durere și de iubire.

Dacă crezi, spune, eu sunt cu tine. Iar dacă eu sunt cu tine fiecare gest pe care îl faci este deja veșnic. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Acum.

Maria, cealaltă soră, relansează întrebarea: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. De data aceasta răspunsul lui Isus este făcut din lacrimi, lacrimi cu lacrimi. Durere cu durere. La aceeași întrebare trebuie să se răspundă în două moduri: povestind speranță și împărtășind durere: niciodată cele două lucruri nu trebuie separate. Isus a izbucnit în plâns.

Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă! Cuvintele sale, la final, sunt cuvinte de libertate. Nicio putere nu poate învinge iubirea. Nici măcar boala, nici măcar moartea. Iar Lazăr, după ce este eliberat, este lăsat să meargă. Doamne, ajută-ne să lăsăm să treacă viața, să nu o reținem, să iubim, să iubim în mod liber mereu, până la sfârșit, dincolo de sfârșit.

Pr. Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Ioan (9,1.6-9.13-17.34-38)

În acel timp, Isus a văzut un om orb din naştere. A scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: "Du-te şi spală-te la piscina Siloe!" - care înseamnă "Trimisul". Aşadar, el a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând. Atunci, vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte că era cerşetor au zis: "Nu este el cel care şedea şi cerşea?" Unii spuneau: "El este", alţii ziceau: "Nu, dar seamănă cu el". El a zis: "Eu sunt". L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina şi i-a deschis ochii. Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: "Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd". Câţiva dintre farisei ziceau: "Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta". Alţii însă ziceau: "Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?" Şi era dezbinare între ei. Deci i-au zis iarăşi orbului: "Tu ce spui despre el, de vreme ce ţi-a deschis ochii?" El a răspuns: "Este un profet". I-au răspuns şi au zis: "Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?" Şi l-au dat afară. Isus a auzit că l-au dat afară şi, întâlnindu-l, i-a zis: "Crezi tu în Fiul Omului?" El a răspuns: "Cine este, Doamne, ca să cred în el?" Isus i-a spus: "L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este". El i-a zis: "Cred, Doamne"; şi l-a adorat.

Reflecție:

Acest bărbat este o provocare. Stă așezat la marginea străzii, orb și cerșește; și este deosebit de viu, atât de viu încât ne străpunge privirea, atât de viu încât ne constrânge la un răspuns. De ce este așa?

Isus însă nu îl privește astfel. El mai întâi îl caută, iar apoi îl mângâie cu privirea, și nu vorbește despre vinovați; pe Isus nu îl interesează niciodată vinovații.

Isus îl privește pe acel om și nu vede în el rodul unei vinovății, ci posibilitatea unei manifestări. Care de fapt este singurul lucru ce contează cu adevărat în viață. Isus nu vorbește despre vinovați, ci găsește posibilitatea unei umanități bune oriunde, chiar și în suferință, chiar și în boală ce, oricum, rămâne dureroasă și care nu va fi destinul ultim al omului.

Orbul nu mai este orb și nu mai cerșește, acum merge și vorbește cu Isus. Prietenii săi nu-l mai recunosc. Deoarece ceva a rupt firul realității.

Nu mai este orb. Nu mai este cerșetor. Ce este atunci? Par întrebări banale, dar întrebarea este serioasă și profundă. Dacă am reuși să înlăturăm toate viziunile schematice pe care alții le au asupra noastră, dacă ar cădea rolurile și aparențele, dacă ar cădea iluziile pe care le vindem celorlalți pentru a fi acceptați, ce ar mai rămâne din noi? Ce suntem noi dincolo de locul pe care lumea ni l-a dat?

Pr Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Ioan (4,5-15.19b-26.39-42)

În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: "Dă-mi să beau!" Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: "Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?" De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie". Femeia i-a spus: "Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?" Isus a răspuns şi i-a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică". I-a zis femeia: "Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot! Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore". Isus i-a spus: "Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul - şi acum este - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore". Femeia i-a zis: "Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate". Isus i-a zis: "Eu sunt, cel care îţi vorbesc!" Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: "Mi-a spus tot ce am făcut". Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: "Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii".

Reflecție

În tăcerea caldă a amiezii o femeie, singură, merge către o fântână; loc biblic al întâlnirilor, al iubirii, dar pentru ea, acum era doar un spațiu bun pentru a umple un urcior.

Mai bine să meargă singură la fântână. Și să spere că nu se va întâlni cu nimeni. Dar cel Neașteptat este prezent chiar în inima singurătății, a rătăcirii, mereu în inima vieții care are loc. Iar cel Neașteptat este un bărbat obosit și singur. Un bărbat obosit și singur nu provoacă teamă. Iar apoi ochii săi sunt buni; iar apoi, când se hotărăște să înceapă să vorbească, alege o cerere, o dorință, sprijinindu-se pe o pânză de cuvinte dulci precum mierea; sunetul vocii celui Neașteptat te face să îți vină fiorii. Dă-mi să beau îi cere bărbatul acelei femei.

Iar noi, asemenea femeii samaritene, înțelegem, în acel moment, că aceea era unica cerere pe care o așteptam, acel fir de cuvinte delicate care să mângâie fiecare parte din noi, care să recunoască în fiecare unghi al vieții noastre că noi, încă, putem fi apă bună pentru cineva.
Bărbatul de la fântână nu numără greșelile, nu numără risipa de apă din trecut, nu este interesat să știe câți au băut deja, bărbatul obosit și însetat de la fântână dorește doar ca noi să ne simțim încă capabili să ducem apa la viață.

Pot coborî să caut apă? Pot pătrunde în viața ta? Aceasta ne cere Isus asemenea unui iubit plin de tandrețe, asemenea unui prieten de încredere.

Pr Alessandro Deho'

Evanghelia după sfântul Matei 17,1-9

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: "Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!" Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: "Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!" Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: "Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!"

Reflecție

Şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai natural.
Mă atinge mereu această simplitate a transfigurării, îmi amintește de experiența emoționantă a Artei Sărace.

Transfigurarea lui Isus, pentru a fi înțeleasă, trebuie să fie incluzivă, trebuie să cuprindă totul, trebuie să lase să se cânte adevărul profund al lucrurilor, al tuturor lucrurilor. Trebuie să lase să se filtreze bucuria luminoasă a îndrăgostiților și să învețe să recunoască viața în ultima respirație a muribunzilor. În orice lucru. Transfigurarea este o artă săracă, trebuie să includă crucea și moartea.

Transfigurarea este privirea care învață să recunoască lumina în fiecare cută a vieții, în orele din fiecare zi, în inima fiecărei clipe.
A sui pe muntele Transfigurării este o sarcină cerută vieții noastre, în fiecare zi, poate este adevărata diferență evanghelică. Un gest poetic și continuu, zilnic. Să ne transformăm privirea învățând să ne lăsăm atinși de lumina caldă care locuiește viața.
Să știm să ascultăm vocea intimă a lucrurilor.
Să știm să ascultăm frumusețea deseori ascunsă sub grămezi de înfrângeri, greșeli, banalitate.
Să știm să privim fiecare persoană cu ochii celui care știe bine că în inima fiecăruia există o lumină care cere să iasă la lumină, există un drum posibil pentru transfigurarea personală, pentru propriul drum de schimbare.

Pr Alessandro Deho'