Duminica a II-a din Postul Mare 2026

Evanghelia după sfântul Matei 17,1-9

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: "Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!" Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: "Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!" Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: "Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!"

Schimbați la față spre splendoarea deplinei umanități 

În această duminică suntem proiectați, aproape cu uimire, pe muntele Tabor, loc simbolic al întâlnirii dintre cer și pământ, unde lumina nu mai este reflectată, ci emisă, și unde ne este dat să întrezărim că umanitatea noastră mai are încă multe de descoperit pentru a fi răscumpărată, mult mai mult decât ne imaginăm sau decât ne mulțumim să credem.

Pe Tabor are loc o experiență
de o înaltă valoare teologică și antropologică:
se revelează faptul că umanitatea și divinitatea
nu sunt realități străine sau opuse,
ci doi poli într-o relație profundă și complementară,
uniți în mod misterios în persoana Fiului.
În el, ființa umană se redescoperă ca o creatură pascală,
adică chemată să trăiască în fiecare zi
într-o atitudine de dăruire și de înviere.

Surorile benedictine din mănăstirea Sant’Anna din Bastia - Umbra,
Schizzi di Vangelo, Paoline