Să cunoaştem Biblia

BIBLIA - CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ÎN CUVINTE UMANE

Biblia este considerată de unele persoane una dintre multele cărţi religioase care dau orientări morale; de altele, o carte interesantă dar foarte departe de culturile şi limbajele noastre. În 2008, episcopii proveniţi din întreaga lume au celebrat, la Roma, Sinodul cu tema Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii. Acest eveniment a fost favorizat de dorinţa creştinilor din întreaga lume de a creşte în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. În mesajul pe care episcopii l-au lăsat la încheierea Sinodului, aceştia ne amintesc că pentru a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu este necesar să avem prezente aceste aspecte:

1. Dumnezeu ne-a vorbit şi şi-a făcut auzită VOCEA. Este istoria lui Dumnezeu şi a poporului evreu pe care El l-a ales şi l-a eliberat din sclavie. Dumnezeu i-a adresat Cuvântul său pentru a trăi în prietenie cu el. Era acelaşi Cuvânt care a creat şi lumea.

2. Această VOCE s-a făcut CHIP, persoană. Isus, Fiul lui Dumnezeu este cel care a venit să perfecţioneze şi să completeze, prin predicare şi modul său de a trăi, Cuvântul pe care Dumnezeu îl transmisese deja umanităţii prin poporul evreu. Isus ne-a revelat chipul Tatălui. Ne-a dat posibilitatea de a cunoaşte Cuvântul şi de a vedea CHIPUL său de Tată.

3. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut CASĂ, comunitate credincioasă, mai întâi în Vechiul şi apoi în Noul Testament. Această CASĂ transmite Cuvântul care orientează viaţa sa, prin intermediul cărţilor Bibliei, scrise prin acţiunea Duhului Sfânt.

4. Cuvântul se face STRADĂ, adică doreşte să ajungă la toate persoanele, în fiecare colţ al pământului, pentru a comunica, prin intermediul misiunii creştinilor, că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât i-a dăruit Cuvântul său până la punctul în care l-a trimis pe Fiul său.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu scris după alfabetul uman, este mărturia privilegiată a dorinţei lui Dumnezeu de a vorbi cu noi. Prin Biblie, Dumnezeu comunică Cuvântul său în istoria noastră folosind cuvintele noastre. De aceea, paginile Bibliei cer să fie înţelese prin studiu dar, mai ales, este necesară o atitudine de credinţă. Biblia este cartea unui popor credincios şi este pentru un popor care vrea să creadă deoarece acest popor a descoperit că Dumnezeu invizibil s-a făcut auzit şi a mers alături de noi. Poporul credincios trăieşte din această carte sacră deoarece doar în ea îşi găseşte identitatea şi vocaţia sa umană. Părinţii Bisericii au definit Biblia ca fiind „scrisoarea” pe care Dumnezeu a scris-o oamenilor. O scrisoare care este vestea cea bună!

Cine citeşte cu credinţă Sfânta Scriptură se deschide relaţiei cu Dumnezeu care, ca un prieten, vorbeşte prietenilor săi. Este necesară, însă, o inimă care ascultă (1Rg 3,9), o inimă care doreşte Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum se doreşte pâinea şi apa, ce sunt elementele fundamentale pentru a trăi.

Credinciosul Bibliei se roagă astfel în Psalmul 119:

Eu sunt străin pe pământ:
să nu ascunzi de mine poruncile tale!
Sufletul meu se consumă întruna
de dorul judecăţilor tale.

Isus a spus mulţimilor care-l ascultau: Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă (Mt 7,24).

Cine se hrăneşte din Cuvântul lui Dumnezeu ştie cum să meargă, este susţinut de o speranţă sigură, viaţa lui este solidă asemenea casei construite pe stâncă.

Colțul de rugăciune

 

Oră de adorație  (2009)

„PRIN HARUL LUI DUMNEZEU SUNT CEEA CE SUNT…”  (Cor 15,11)

Oră de adorație  (2010)

„VOM VENI LA EL ŞI VOM RĂMÂNE CU EL”  (In 14,23)

Oră de adorație  (2011)

„EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA”  (In 14,1-24)

Oră de adorație  (2013) 

„VENIȚI LA MINE TOȚI”  (Mt 11,28)

 
     
     

Stânca

În Biblie, stânca trimite, în general, la înălțimile stâncoase ce se înalță deasupra întinderilor aride, transmite o senzație de soliditate și de salvare ce ne face să ne gândim la ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă omului.

Simbolul stâncii definește, într-un anumit sens, până și identitatea lui Dumnezeu, existența sa pentru noi: „Domnul Dumnezeu este o Stâncă veşnică” (cf. Is 26,4; Dt 32,4; Ps 31,3). „Binecuvântat să fie Domnul, stânca mea!” (Ps 144,1); „Tu eşti tatăl meu, Dumnezeul meu şi stânca mântuirii mele” (Ps 89,27). Dumnezeu „este Stânca; lucrarea lui este desăvârşită, căci toate căile lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi nu este în el nedreptate, El este drept şi nepărtinitor (cf. Dt 32,4).

Casa

În Biblie, termenul „casă” are mai multe sensuri: de la casă ca și locuință – adică cort, construcție, palat – la familie, pământul propriu, poporul lui Israel numit „casa lui Iacob” sau „a lui David”. În Noul Testament, casa lui Dumnezeu este Biserica, constructorul este Cristos, iar creștinii, uniți cu el prin botez, sunt templu/casa unde locuiește Isus. Toate aceste semnificații evocă experiențe de siguranță, de tandrețe, de solidaritate, de apartenență, de relație, de siguranță a vieții.


În Vechiul Testament, casa este locul în care se locuiește, dar este și familia. Abram părăsește casa tatălui său, adică familia (Gen 12,1); casa lui Iacob, adică poporul, este invitată să meargă în lumina Domnului (cf. Is 2,5); Domnul a binecuvântat casa egipteanului datorită lui Iosif (Gen 39,5). Pentru evreii care fugeau din Egipt, casa este pământul promis; pentru expulzați, aflați departe de patrie, casa coincide cu întoarcerea în propriul pământ. Templul este casa în care locuiește Dumnezeu. Regele David, care își construise un palat, dorește să construiască o casă pentru Dumnezeu, adică un Templu în care să se afle gloria lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului său căruia îi dă o casă, adică o descendență, după cum explică profetul Natan (2Sam 7,4-16). Casa lui Dumnezeu este poporul pe care și l-a ales: „Nu tot aşa este cu slujitorul meu Moise. El este credincios în toată casa mea” (Num 12,7).

URECHEA

Termenul ureche indică un organ fizic important care, datorită ascultării, elimină ceea ce este străin și creează relații constructive. În Biblie, termenul este menționat de 122 de ori la singular (cf. Gen 15,26; 1Sam 2,22; Is 50,4; Mt 10,27) și de 105 la plural (cf. Dt 29,3; Dt 31.11; Fap 11,22).
Și animalele au ureche (Pr 26,17). În mod simbolic, chiar și Dumnezeu are ureche (cf. Ps 102,3) deoarece este mereu atent să-l asculte pe cel care suferă, care-l invocă (Ps 34,16; 1Pt 3,12) și care se întoarce la el cu o inimă sinceră (Idt 4,13). Urechea este un dar pe care Dumnezeu îl face persoanei umane („Urechea care aude şi ochiul care vede, pe amândouă Domnul le-a făcut.” - Pr 20,12) prin care l-a făcut capabil să asculte și să înțeleagă, adică să priceapă în profunzime. De fapt, putem auzi fără să înțelegem: „Oare nu deosebeşte urechea cuvintele şi cerul gurii nu gustă mâncarea?” (Cartea lui Iob 12,11; cf. Cartea lui Iob 13,1). În Noul Testament, urechii care ascultă îi corespunde expresia „Cine are urechi, să asculte!” (cf. Mt 11,15; 13; 13,43; mc 9,23). Apocalipsul avertizează de opt ori: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor!” (2,7.11.17.29; 3,6.13.22; 13,9).

Mai multe articole...