Învierea Domnului

7 banerEvanghelia după sfântul Ioan 20,1-9

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

7 fotoREFLECȚIE:

Învierea nu este ceva ce va fi.

Înviem acum, de fiecare dată când ne scufundăm în acea tăcere profundă care ne permite să încetinim viața, să eliberăm tensiunile, să ne privim cu o compasiune infinită.

Învierea nu este ceva ce va fi:

Este parfumul vieții pe care îl experimentăm deja aici, acum, când recunoaștem că suntem vii datorită parfumatelor ungeri iubitoare pe care frații și surorile le întind pe trupurile noastre obosite.

Învierea nu este ceva ce va fi:

este ceva ce se află deja aici, când simțim respirația lucrurilor care încep.

Învierea nu este ceva ce va fi:

constă în a ne lăsa inima atinsă de dimineața care se deschide răbdătoare la răsăritul soarelui;

constă în a respira primele strigăte ale copiilor care se nasc;

constă în a ne lăsa atinși de inimile care se îndrăgostesc pentru prima dată;

constă în a muri cu cine moare, simțind că acela este doar un nou început;

constă în a ne lăsa atinși de primul pas, de primul cuvânt, dar și de prima dezamăgire, de prima cădere, de prima învingere.

Paștele nu este un eveniment care va fi la sfârșit; este ceea ce experimentăm deja aici, în fiecare respirație care coboară în profunzime pentru a ne mângâia rezistențele.

Pr. Alessandro Deho'

Duminica Floriilor

6 banerEvanghelia după sfântul Marcu 14,1-15,47

L-au dus la locul numit "Golgota", care, tradus, înseamnă "locul Craniului". (...) Apoi l-au răstignit (...) Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând: "Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!" La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau: "Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva". (...) Îl insultau şi cei răstigniţi cu el. Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: Eloí, Eloí, léma sabactáni?", care, tradus, înseamnă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau: „Iată, îl cheamă pe Ilie!" Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând: „Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!" Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul. Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus: Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!" Erau şi câteva femei care priveau de departe (...).

6 fotoREFLECȚIE:

La sfârșit, acolo trebuie să se ajungă. Nu este încă parfumul primăverii, nu este un nou soare care să facă să strălucească lacrimi neîncrezătoare sau vreun mormânt gol.

Noi trebuie să ajungem acolo. Și este un drum în urcare, un munte de o obositoare manifestare.

Vântul împinge norii să se oprească amenințători deasupra capului, să facă cerul ca de metal.

Aici lacrimile sunt adevărate și amare, și aparent definitive.

Trebuie să se ajungă la locul Craniului, unde viața se scurge din trupuri, unde timpul și violența devin vulturi răpitori ai „gunoaielor lumii”.

Trebuie să ajungem acolo; este imposibil să înțelegem scandalul învierii fără cruce. Trebuie să ajungem la moarte. Sunt cei care pleacă din lume înconjurați de copii într-un somn aproape așteptat și sunt cei care sunt alungați din viață, oaspeți nedoriți, asemenea lui Dumnezeu, răstignit pe lemn, dorință a acelei imobilități care s-a căutat mereu de mâini de hoți și asasini.

Dumnezeu bătut în cuie de aceeași dorință de imobilitate: un paradis contrar, unde noi ne punem în locul lui Dumnezeu și alungăm creatura, fără cuvinte de milostivire și de grijă.

Trebuie să ajungem acolo, Pătimirea are nevoie să ne conducă acolo. Iar noi am dori să fim altundeva, unde credința are parfum de pâine și de flori, unde credința nu ne face să ne pierdem seninătatea, ci ne încurajează, unde Isus apare și mângâie. În schimb, aici trebuie să stăm. Cu poporul care stătea să vadă.

Pr. Alessandro Deho'

A cincea duminică din Postul Mare

5 baner

Evanghelia după sfântul Ioan 12,20-33

În acel timp, printre cei care au urcat să se prosterneze de sărbători erau unii greci. Aceştia s-au apropiat de Filip, cel care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: "Domnule, vrem să-l vedem pe Isus". Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!" Atunci a venit o voce din cer: "L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica". Mulţimea care stătea acolo şi care auzise spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: "Un înger i-a vorbit". Isus a răspuns: "Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine". Spunea aceasta arătând de ce moarte avea să moară.

5 fotoREFLECȚIE:

Fraza își face apariția cu putere în pagina Evangheliei: vrem să-l vedem pe Isus! Aceasta are efectul unei pietre aruncate într-un lac: Filip îl caută pe Andrei, Andrei și Filip îl caută pe Isus. Iar mie mi se pare că acesta este unicul răspuns posibil ce putea fi dăruit grecilor. Vrei să-l vezi pe Isus? Îți dăruiesc o umanitate care se caută și care îl caută pe Isus.

La chipul lui Isus se face referire constantă de către broderia unei comunități care se caută în legături de fraternitate. Profilul chipului lui Dumnezeu trasat de traiectoria unei fraternități ce trebuie în mod constant aleasă.

Chipul discipolilor ajunge în ochii lui Isus. El îi primește pe cei doi prieteni asemenea unei flori ce mângâie un fluture. Andrei și Filip se așază în polenul speranței. Și poate se așteaptă să înțeleagă, în sfârșit, cum va fi manifestarea lui Mesia. Caută în afară ceea ce vor învăța să caute înăuntru.

Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Pentru a-l vedea pe Isus sunt necesari ochi capabili să meargă sub scoarța lumii. Pentru viața veșnică, sămânța trebuie să facă să explodeze misterul ce pulsează în profunzime.

„Vrem să-l vedem pe Isus!”. Isus cere privirii o profunditate dublă: în pământ și în inima unei semințe.

Pr. Alessandro Deho'

A patra duminică din Postul Mare

4 baner

Evanghelia după sfântul Ioan 3,14-21

În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu".

4 fotoREFLECȚIE:

Evanghelia de azi este descrierea luminii care bate la fereastră. Lumina intră și cere să fie de partea cuiva: să iasă afară sau să se ascundă în spatele unui perete? Acel apel plin de pasiune pe care îl auzim în Evanghelia de azi, la o viață făcută din adevăr și lumină, este nenumărata rugăciune a unui Dumnezeu care nu suportă ceea ce nu se schimbă, ceea ce nu se mișcă, ceea ce nu traversează, ceea ce nu se naște.

Lumină din lumină, zbor de îngeri, alergături și convertiri... Dumnezeu este asemenea unei suflări de vânt care deschide porțile inimii, asemenea unei voci care coboară din cer... În Isus, descrierea divinului și a umanului se mișcă împreună și sunt mereu descrieri de mișcare. Un apel, o ieșire, o traversare... Credința în Dumnezeul Părinților declinată în Evanghelia lui Isus este o istorie de migrări ale sufletului, de metamorfoze ale istoriei, de convertiri ale inimilor.

Nu mai este timp (și nu a fost niciodată!) pentru o credință care dorește să pună în ordine puținele lucruri ale vieții. Este timpul unui vânt care ridică omul la a parcurge drumuri poate dezordonate, dar libere și, mai ales, vii.

Pr. Alessandro Deho'

A treia duminică din Postul Mare

3 baner

Evanghelia după sfântul Ioan 2,13-25

Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: "Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!" Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: "Zelul pentru casa ta mă mistuie". Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: "Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?" Isus le-a răspuns: "Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!" Aşadar, i-au zis iudeii: "Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu în trei zile îl vei ridica?" Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

REFLECȚIE:

3 fotoCu puterea unui copil care învață să meargă, Isus încearcă, în Evanghelia de azi, să inverseze roata: nu o piață în locul sacru, dar un Sacru care iese să facă rodnic și spațiul pieței... Această inversare nu este plăcută. Nu este plăcută de preoții care preferă să fie ținta finală a unui drum, și nici de credincioșii care preferă să-și îngrădească într-un loc protejat raportul lor cu Dumnezeu; pentru toți a avea spații și timpuri bine definite este o sursă de liniște.

Dar iubirea, asemenea credinței, nu poate să fie liniștită niciodată. Aceasta cere totul. Nu este suficient sacrificiul unui animal, ci iubirea cere sacrificiul întregii vieți.

Un semn. Dar ca întotdeauna, semnele ne ajută cu greu să înțelegem momentul prezent. Poate se înțeleg după aceea. După o întreagă Evanghelie. După ce semnele profetice își vor găsi casă în trupul lui Isus. Profeția are un cost foarte mare, dorește totul. Doar când biciul va face să sângereze spatele Învățătorului, iar 30 de dinari îi vor lua respirația lui Iuda, iar Templul va rămâne doar o umbră la spatele unui Mesia expulzat de istorie... doar atunci cineva își va aminti.

Trupul lui Cristos. Umilit, vândut, alungat. Trupul lui Cristos care nu mai este pâinea primită după ce s-a cumpărat o iluzie de puritate, ci mana indispensabilă pentru a încerca din nou să parcurgem în mod evanghelic străzile lumii, purtând în propria ființă slăbiciunea păcatului.  

Pr. Alessandro Deho'