Nimeni nu are o iubire mai mare decât...

Fratele Andrea Borello a înţeles bine că a te consacra lui Dumnezeu este o chestiune de iubire, şi de o iubire fidelă, capabilă să reziste la intemperiile timpului.
De aceea, când numărul colegilor cu care Andrea a fost în noviciat a început să se micşoreze, acesta suferă profund: „Un singur lucru mă îndurerează: faptul că unii nu sunt fideli vocaţiei lor”. Fratele Andrea s-a hotărât să-şi ofere viaţa lui Dumnezeu pentru fidelitatea şi perseverenţa paulinilor. A vorbit despre acest subiect cu directorul spiritual care, după un timp de rugăciune şi de gândire, i-a dat acordul în anul 1948.

În acelaşi an, fratele Andrea începe să acuze oboseală, dureri de spate şi o tuse persistentă. A înţeles că Domnul îi acceptase oferta. La începutul lunii iunie a rămas bolnav la pat. Doar atunci a devenit conştient de boala care îi consuma în mod inexorabil viaţa tânără: o tuberculoză fulminantă împotriva căreia nu mai exista remediu.

După cum ştim, fratele Andrea Borello era familiar cu Calea Crucii. A celebrat-o de mii de ori, i-a parcurs toate staţiunile de-a lungul vieţii sale: dolii, detaşări, probe interioare...

Un prieten de-a său ne spune: „În anii 1946-1947 a suferit o mare ariditate spirituală... Era învăluit de tenebre, agitat de dubii, frici, dureri, amărăciuni. O voce interioară îi reproşa orice lucru, făcându-l să-şi descopere defecte fără număr. În această ariditate şi în acest abandon, el se simţea aproape împins spre tunelul disperării şi îl înspăimânta ispita că este destinat iadului”.
Acesta era momentul din Ghetsemani, înainte de Patimă.

Ultima staţiune a Căii Crucii a fost boala care l-a legat definitiv de pat, izolându-l de orice activitate a congregaţiei.
La două zile după ce este internat, fratele Andrea îi împărtăşeşte sorei infirmiere o preocupare: „Voi şti să sfinţesc această boală?” Şi apoi o roagă: „Ajută-mă, deoarece doresc să devin sfânt cu orice preţ”.
Fratele Andrea este vizitat la spital de superiorul său care îl pune la curent cu starea sa: „Încă 15 zile de viaţă”. Bolnavul a primit aceste cuvinte ca fiind voinţa lui Dumnezeu şi a rămas cu sufletul senin.

Sâmbătă, pe 4 septembrie, în inima nopţii, mai exact la 230, la un moment dat, sună clopotul din spital. Nimeni nu a ştiut să-şi explice cum de clopotul sunase de vreme ce nimeni nu a tras de el.
A sunat timp de câteva minute, aproape ca un semn de sărbătoare. În acele momente, fratele Andrea trece la Domnul.
„Această moarte – spune medicul care l-a îngrijit – constituie pentru mine o mare minunăţie: aici se moare zâmbind”.