Un cizmar... apostol al Evangheliei

La 20 de ani, pe data de 8 iulie 1936, răspunzând chemării Domnului, Borello a intrat în Societatea Sfântul Paul ca aspirant. În 1938 face primele voturi şi îşi ia numele de Andrea.

După terminarea noviciatului, superiorii l-au trimis pe fratele Andrea Borello să lucreze la mica fabrică de hârtie a congregaţiei. În acele timpuri, hârtia nu se găsea de cumpărat, fiind interzisă importarea acesteia din afara Italiei. În această fabrică se producea hârtia necesară Paulinilor pentru a tipări cărţile şi revistele religioase.

Descărcarea manuală din vagoane a materialelor necesare şi învârtirea cu lopata din lemn a amestecului urât mirositor din care se producea hârtia era o muncă grea. Când era ispitit de gândul „Cine te pune să faci aşa ceva?”, Andrea îşi răspundea prompt: „Din acest amestec va ieşi hârtia pentru Evanghelie. La fiecare amestec de lopată o broşură de 32 de pagini”.

Un tovarăş de apostolat îşi aminteşte că fratele Andrea „muncea cu mult angajament, fără să piardă un minut”. Andrea era convins că puterea îi venea de la Dumnezeu. De aceea, în timpul apostolatului se roagă şi îşi oferă oboseala pentru cititori.

Înainte şi după apostolat, fratele Andrea Borello este foarte fidel meditaţiei şi adoraţiei. După cină, în ciuda oboselii zilei, Andrea merge din nou în biserică unde se roagă după anumite intenţii care i-au fost încredinţate. De trei ori pe săptămână face Calea Crucii ca să repare păcatele ce se fac datorită folosirii rele a mijloacelor de comunicare socială. Acest ritm de viaţă continuă timp de 3 ani, până în 1941, când ceilalţi observă cum sănătatea fratelui Andrea începe să se deterioreze. Nopţile petrecute în fabrica de i-au şubrezit fizicul robust.

Superiorul comunităţii din Alba, pr. Giaccardo, îi cere lui Andrea Borello să-şi schimbe munca. Îi încredinţează atelierul de reparare a încălţăminţii, domeniu în care fratele Andrea nu are nicio experienţă. Totuşi, acesta acceptă cu umilinţa sa obişnuită şi devine astfel cizmarul Casei Mamă din Alba în care, în acel timp, se aflau 500 de preoţi şi fraţi paulini. În rugăciune, el înţelege că nu există muncă care să fie străină de apostolatul evanghelizării, deoarece însuşi Isus a muncit timp de aproximativ 20 de ani ca tâmplar, Maria a fost casnică toată viaţa, iar sfântul Paul a fabricat corturi.

Borello doreşte să se angajeze total pentru a-i sluji bine pe fraţii săi, în mod special pe cei care trebuie să călătorească pentru răspândirea Presei Bune. Este cert de faptul că, asigurând acestora încălţăminte bună, participă la acelaşi apostolat cu ei şi va avea în cer aceeaşi răsplată a apostolilor. El va spune: „Tot ceea ce se face în Societatea Sfântul Paul – măturarea podelelor, repararea încălţăminţii, munca de tipografie – totul intră în scopul comunităţii pauline: mântuirea sufletelor”. De aceea el învaţă nu doar să repare, dar chiar şi să confecţioneze încălţăminte nouă la cerere.

Întrebat fiind cum de în atelierul său nu lipsea nimic din cele necesare în ciuda lipsurilor anilor de război, acesta răspunde: „Este suficient să ai credinţă şi nu va lipsi niciodată nimic”.

Un paulin care l-a cunoscut îndeaproape dă următoarea mărturie: „În mod deosebit m-a atins reculegerea sa continuă ce venea din spiritul său de rugăciune şi din meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. Întrebându-l motivul pentru care se ruga atât de mult în timpul apostolatului, mi-a explicat că fiecare sector din Societatea Sfântul Paul este asemenea unei biserici: «Ce facem în biserică? Ne rugăm; în biserică stăm în tăcere, nu vorbim de rău pe nimeni, nu râdem; eu, în atelier, mă comport ca şi cum aş fi în biserică». De fapt, fratele Andrea obişnuia să ajungă la locul de muncă cu rozariul în mână şi cu cartea de rugăciuni. Evanghelia era pusă mereu la un loc de cinste în atelier. După rugăciunea de la începutul muncii, el citea sau punea pe cineva să citească un fragment din Evanghelie pe care, după ce o săruta, o punea la loc”.

Se întâmpla deseori ca fratele Andrea Borello să-şi extindă aria de apostolat ajutând în tipografie sau în sectorul expediţiilor, în afara programului normal de apostolat. Dar chiar şi în zilele cele mai pline, acesta nu uită care este prioritatea: rugăciunea de la care primeşte lumină şi avânt pentru munca sa; are mereu în faţa ochilor idealul său: „Gloria lui Dumnezeu şi pacea oamenilor” pe care încearcă să le dobândească până la expresiile cele mai umile ale slujirii sale.

În ceea ce priveşte curriculum de studii, acestea s-au oprit la clasa a III-a. Totuşi, Andrea nu era ignorant. Ceea ce nu a putut învăţa pe băncile şcolii, a învăţat în mod direct din natură şi din experienţa sa de viaţă. La acestea se adaugă lumina credinţei şi o intuiţie specială pentru lucrurile lui Dumnezeu. Dintre toate cărţile, prefera Biblia faţă de care simţea o puternică sete interioară; „Cuvintele sale erau un ecou al Cuvântului lui Dumnezeu”. El însuşi mărturiseşte: „Cu cât îi cer lui Dumnezeu lumini pentru a înţelege Cuvântul divin, cu atât mai mult îl înţeleg şi simt că-l iubesc”.

Aşadar, şcoala privilegiată a lui Andrea este cea a Învăţătorului divin pe care o frecventează de mai multe ori pe zi: dimineaţa la sfânta Liturghie şi la meditaţie; după-amiază la vizita euharistică.