Timpul

Dar adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele, şi până nu se întorc norii îndată după ploaie (Qoh 6,31-33).

1.Timpuleste comoara cea mai mare pe care Domnul a dat-o omului. Nu există nicio sumă de bani care să plătească timpul. Sfântul Bernard spune că timpul valorează cât Dumnezeu; deoarece, în timp, noi putem dobândi sau pierde harul, Paradisul, pe însuşi Dumnezeu. Doar în viaţa pământească există această comoară. În timp, se primesc toate harurile; iar sfinţii, prin folosirea bună a timpului, s-au îmbogăţit de merite. Pe patul de moarte, se mai doreşte puţin de timp pentru a pune la punct starea sufletului, dar acesta nu va fi dat: „Noi trebuie să săvârşim lucrările atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (cf. In 9,4).

Moartea celui drept

Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu
iar chinul nu se va atinge de ei.
În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire,
plecarea lor din lume li se pare o mare nenorocire;
moartea pentru ei înseamnă pieirea dar cei drepţi sunt în pace.
Chiar dacă în faţa oamenilor au trecut drept pedepsiţi,
nădejdea lor i-a dus la nemurire. (Înţ 3,1-4)

1. Moartea celui drept este preţioasă: „Lucru de preţ este în faţa Domnului moartea credincioşilor săi” (Ps 116,15). Motivul este clar: cu aceasta se sfârşeşte viaţa de probă şi începe fericirea veşnică. Pe pământ suntem mereu în pericolul de a păcătui. Apoi, viaţa prezentă are mulţi spini, dificultăţi, dureri morale şi fizice; în paradis, în schimb, va fi o bucurie veşnică. Cât de consolant va fi pentru omul credincios să schimbe pământul cu cerul prin intermediul morţii!

A mă forma om: conştiinţa

Omul păcătos se fereşte de mustrare şi după voia lui îşi va afla potrivire. Bărbatul cel de sfat nu va părăsi cugetarea; iar cel străin şi trufaş nu se va teme de frică, chiar dacă va face ceva fără de sfat. În tot lucrul crede sufletului tău, că aceasta este paza poruncilor. (Sir 32,18-19.23)

1. Conştiinţa este însuşi sufletul meu; ea este atentă în a-mi pondera şi a-mi conduce cu judecată activitatea, atât cea internă cât şi cea externă. Este capacitatea de a mă apleca asupra mea însămi pentru a-mi studia emoţiile şi a judeca dacă este permis sau interzis ceea ce tocmai doresc să fac.
Este ecoul vocii lui Dumnezeu care se reflectă în sufletul meu. Este adevărata viaţă umană; este cunoaşterea a ceea ce se face sau se omite; este o judecată practică care ne face să cunoaştem ceea ce trebuie făcut sau evitat. Mesagera lui Dumnezeu pusă în profunzimea fiinţei mele ce mă fereşte de vise urâte. Dacă cad, mă îndeamnă să mă ridic; dacă mă opresc, mă invită să-mi continui drumul; mă stimulează dacă mă descurajez; mă readuce la realitate dacă sunt lăudat.

Paradisul

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,1-3).

1. Paradisul este starea fericirii supreme în care îngerii buni şi oamenii drepţi se bucură de posesia supranaturală a lui Dumnezeu. Doar în această stare este satisfăcută, în mod deplin, orice dorinţă şi orice sete de adevăr, de bine, de bucurie. Întreaga creaţie nu ar putea niciodată să ne satisfacă această dorinţă. În Paradis, sufletul, pătruns de harul divin, dobândeşte putere divină şi, prin urmare, în mod supranatural, îl va cunoaşte pe Dumnezeu, îl va iubi pe Dumnezeu şi se va bucura de Dumnezeu aşa cum însuşi Dumnezeu se cunoaşte, se iubeşte şi se bucură de el însuşi.
Sufletul nu îl va vedea pe Dumnezeu prin intermediul creaturilor, ci direct, faţă în faţă.

Voinţa

Am zis: partea mea, Doamne,
este să păzesc cuvintele tale.
Am căutat faţa ta din toată inima,
arată-ţi îndurarea faţă de mine după cuvântul tău.
Am cercetat cărările mele
şi mi-am întors paşii după învăţăturile tale.
Mă grăbesc şi nu vreau să întârzii
să păzesc poruncile tale.
Laţurile celor răi m-au înconjurat,
dar eu nu uit de legea ta. (Ps 119,57-61).

1. Un om cu voinţă este cel care se dirijează pe el însuşi; care se conduce cu o hotărâre fermă pe calea începută pentru a ajunge la scopul dorit. Voinţa este regina facultăţilor omului. Este asemenea unui maşinist care, de la panoul său de comandă, mânuind cu inteligenţă şi hotărâre butoanele, conduce întregul mecanism.