Împărtășania spirituală

Există numeroase căi pentru a deveni sfinți. Una dintre acestea este de a valoriza comoara pe care fiecare o are în propria ființa: prezența lui Dumnezeu în noi!
Împărtășania sacramentală se face o dată pe zi. Dar apoi nu trebuie să înceteze unirea spirituală cu Dumnezeu. Este prea puțin să limităm împărtășania la momentele de unire cu Isus euharistic. Sfinții Părinți din deşertul Tebaida se împărtășeau de puține ori cu Isus euharistic, dar viața lor a fost o continuă comuniune cu Isus și au devenit sfinți. Unirea cu Dumnezeu trebuie să fie permanentă, universală, plină de fervoare: atunci persoana trăiește într-o reculegere continuă, disprețuiește discursurile și lucrurile inutile; aproape se teme că nu-l poartă pe Isus în mod nedemn.
Împărtășania spirituală este adevărată, reală. Domnul ne dorește strâns uniți cu el. Pentru ca prezența sa să nu fie sterilă în noi, trebuie să ne gândim că Isus dorește ca gândurile noastre să fie conforme cu gândurile sale, la fel sentimentele și întreaga noastră viață. Cu cât îndepărtăm gândurile inutile, cu atât este plină de fervoare împărtășania noastră spirituală; cu cât îndepărtăm sentimentele de orgoliu, de mândrie, cu atât suntem mai uniți cu Dumnezeu; cu cât cuvintele și acțiunile sunt conforme cu cele ale lui Isus, cu atât comuniunea noastră cu Dumnezeu este mai profundă.
Această comuniune trebuie să fie continuă, trebuie să cuprindă întreaga noastră ființă. Dumnezeu continuă să fie în noi în timpul zilei și al nopții, și dorește să rămânem cu el asemenea Mariei: gândurile ei erau cele ale lui Dumnezeu; sentimentele sale erau cele ale lui Dumnezeu; întreaga sa viață era conformă voinței lui Dumnezeu, și nici odihna din timpul nopții nu încetinea această intimă comuniune.
Împărtășania spirituală este dorința fierbinte de a-l primi pe Isus și de a ne uni cu el într-o iubire mai arzătoare și activă atunci când nu putem primi împărtășania sacramentală. Pentru a face împărtășania spirituală este necesar să avem o credință vie în prezența reală; să ne amintim de harurile pe care Isus ni le-a dobândit prin patima sa și ni le dăruiește în sfânta Împărtășanie; să avem o intensă iubire și dorință de a-l primi pe Isus în sfânta Euharistie dacă ar fi posibil, pentru a-l imita și a conforma viața noastră după viața sa.
Pentru a face împărtășania spirituală, la început îl salutăm pe Isus, îi mulțumim că ne putem întâlni cu el. Există multe expresii potrivite pentru a ne exprima credința și dorința de a ne uni cu Isus; dintre acestea amintim: Isuse, cred cu tărie că ești prezent aici, dar deoarece nu pot să te primesc în sfânta Euharistie, vino spiritual în inima mea. Spune-i aceste cuvinte și cere harurile de care ai nevoie în acel moment. Sau poți să-i spui: Isus este cu mine, iar eu sunt cu Isus; sau Isuse, care trăiești în Maria, vino și trăiește în mine, în plinătatea iubirii tale, a luminii tale, a virtuților tale”.
Apoi îi cerem iertare pentru neglijențele sau momentele în care am fost distrați în această împărtășanie spirituală. Îi cerem harul ca data viitoare să ne putem întâlni mai bine cu el, cu sufletul mai curat, cu mintea mai senină, cu inima mai deschisă. Încheiem această întâlnire cu încrederea că suntem însoțiți de el în tot ce trăim
Isus este în inima ta, astfel încât sufletul tău este asemenea unui tabernacol care îl poartă pe Isus acolo unde mergi deoarece, prin împărtășania spirituală, s-a restabilit din nou unirea intimă cu Domnul.
Împărtășania spirituală se poate face în orice moment și în orice loc. Prin această practică se obțin foarte multe haruri; poți pune intenții pentru multe motive sfinte. Isus dorește să împlinească dorințele celor care au o devoțiune specială față de el; și vrea să le împlinească proporțional cu intensitatea lor: „Pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,53). Pe lângă aceasta, prin unirea noastră obișnuită cu Isus, acțiunile noastre, chiar și cele mai comune, obțin merite foarte prețioase.
fericitul Giacomo Alberione

În pregătire pentru Crăciun

Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca [Maria] să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei (Lc 2,6).

Ieslea este locul din care Isus ne arată cine este discipolul său.
Este discipolul lui Isus cel care intră la şcoala exemplelor sale: cel care îi imită umilinţa, sărăcia, mortificarea, răbdarea... cel care îşi ia crucea şi îl urmează... cel care renunţă la totul sau cel puţin îşi detaşează inima de totul, din iubire pentru el... cel care are spiritul său de blândeţe şi de iubire.

 Ieslea este tronul milostivirii. În iesle, Isus îşi întinde pentru prima dată mâinile pentru a-i invita la sine pe toţi oamenii, aşa cum va face, de altfel, de-a lungul întregii sale vieţi: „Mi-am întins mâinile toată ziua” (Is 65,2).

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28) Suferinţele noastre sunt multe.

Noul An

Doamne, tu mă cercetezi şi mă cunoşti;
ştii când mă aşez şi când mă scol;
pătrunzi de departe intenţiile mele;
fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă;
toate cărările mele îţi sunt cunoscute. (Ps 139, 1-3)

1. Previziuni. În noul an voi trăi dificultăţi, suferinţe, tentaţii. Toate acestea le pot sfinţi. Suportarea micilor şi marilor cruci este secretul meritelor şi al păcii. Învingerea tentaţiilor prin intermediul rugăciunii şi al vigilenţei este posibilă mereu. De asemenea, anul acesta va avea şi consolări: între acestea, ajutorul sigur al lui Dumnezeu; dialoguri intime cu Isus; lumina Evangheliei; gândul Paradisului; ajutorul Îngerului păzitor; protecţia sfintei Fecioare Maria; exemplul prietenilor buni.

 2. Propuneri. Îmi continui drumul către casa Tatălui ceresc; voi parcurge în acest an nou o altă porţiune de drum luminat de lumina lui Isus care a spus: „Eu sunt Calea” (In 14,6). 

Epifania

Epifania înseamnă manifestare. La Crăciun, Isus s-a manifestat evreilor reprezentaţi de Maria, Iosif, păstori. Dar la Epifanie se manifestă unui număr nemăsurat de păgâni. Este misterul unui Dumnezeu invizibil al cărui nume neamurile trebuiau să-l citească în operele sale; şi care acum se face vizibil: „Tatăl îl revelează pe Fiul”.

Profetul Isaia vede într-o viziune grandioasă Biserica, reprezentată de Ierusalim, la care aleargă neamurile: „Vor umbla neamuri la lumina ta şi regi, în strălucirea zorilor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se adună şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe” (Is 60,3-4).

Iar Evanghelia ne prezintă primul episod din acest mare eveniment care se perpetuează în secole: magii sunt conduşi de o stea până la copilul Isus:

Crăciun

Dintr-odată, s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” (Lc 2,13-14)

Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, doreşte să repare păcatele oamenilor, vrea să-l adore pe Tatălui ceresc, să-i mulţumească, să aducă ispăşire şi să mijlocească pentru oameni. Se spune în prefaţă: „Tu, prin misterul întrupării Cuvântului, ai dat putere ochilor minţii noastre să vadă noua lumină a strălucirii tale, pentru ca, în timp ce-l cunoaştem pe Dumnezeu în chip văzut, să fim înălţaţi de el la dragostea celor nevăzute”. De fapt, Isus ni l-a făcut cunoscut pe Tatăl, ne-a descoperit voinţa, bunătatea, gloria veşnică a acestuia.

Deasupra tuturor atributelor divine, la întrupare s-a manifestat milostivirea. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a-l salva pe om din greşelile în care a căzut: