Teresa Merlo

Prima Superioară Generală şi cofondatoarea
congregaţiei Fiicele Sfântului Paul

Viaţa, aspiraţiile, visele Teresei Merlo, care timp de 42 de ani a fost superioara congregaţiei Fiicele Sfântului Paul, pot fi sintetizate în aceste cuvinte: Să dăm picioare Evangheliei: ca să alerge şi să se răspândească. Aş vrea să am o mie de vieţi pentru a le închina acestui nobil apostolat!

Istoria vieţii ei începe la 20 februarie 1894 la Castagnito d'Alba (Cuneo), Italia. Aici se naşte într-o familie foarte credincioasă. Despre ea, bunica maternă va spune: Fetiţa aceasta va face un mare bine în viaţa ei.

 Primirea Primei Împărtăşanii a însemnat pentru Teresa începutul unui drum lung. Ea îl va parcurge împreună cu Isus, Învăţătorul divin, care va fi marea iubire a vieţii ei.

La 21 de ani, Teresa atinsese o remarcabilă maturitate şi o solidă formare religioasă. Prin urmare, alegerea stării de viaţă a reprezentat pentru ea o decizie bine gândită, meditată. Fără îndoială, a simţit farmecul vieţii religioase, dar nu a omis să cântărească şi renunţările, sacrificiile, dificultăţile pe care o astfel de viaţă le presupune în mod constant. A reflectat, a cerut sfatul, s-a rugat intens. Apoi i-a devenit clară dorinţa de a se consacra lui Dumnezeu.

În acel timp, un tânăr preot, pe nume Giacomo Alberione, a înţeles, în timpul unei nopţi de adoraţie, că Dumnezeu îl chema să formeze apostoli care să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu şi să se dedice vestirii Evangheliei şi răspândirii învăţăturii creştine cu ajutorul publicaţiilor şi a celorlalte mijloace moderne de comunicare socială. De fapt, în 1914, el pune bazele unei congregaţii masculine care avea această misiune. Dar, părintele Alberione simţea că era urgent să dea naştere şi unei congregaţii feminine. El era convins de marele bine pe care femeia poate să-l facă nu numai în cadrul familiei, dar şi la nivelul Bisericii, al societăţii.

În 1915, părintele Alberione căuta o persoană care să-l ajute în fondarea şi conducerea viitoarei congregaţii feminine. A auzit că Teresa era o tânără echilibrată, deschisă în a face binele şi înclinată spre rugăciune. El s-a gândit că aceasta ar putea să fie persoana potrivită pe care Providenţa i-o punea în cale, şi a invitat-o pe Teresa să colaboreze la opera care tocmai lua naştere. În iunie 1915, Teresa a venit la Alba, însoţită de mama ei, pentru a discuta cu părintele Alberione. Încă de la prima întâlnire, tânărul preot i-a vorbit despre urgenţa de a colabora la mântuirea sufletelor şi de a-i aduce glorie lui Dumnezeu prin vestirea Evangheliei cu mijloacele de comunicare socială.

Teresa a fost atentă la ce i-a spus părintele Alberione şi a văzut conturându-se misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu. Mama a lăsat-o pe Teresa la Alba pentru 15 zile, de probă. Dar cele 15 zile se vor multiplica şi vor constitui istoria întregii sale vieţi.

Dumnezeu a chemat-o pe nume, aşa cum a făcut cu Isaia: Te-am chemat pe nume. Tu îmi aparţii. Iar ea a acceptat. Teresa a văzut în fondator un trimis al lui Dumnezeu, instrumentul prin care Providenţa şi-a făcut cunoscută voinţa. Ea a colaborat alături de Alberione la naşterea şi dezvoltarea congregaţiei Fiicele Sfântului Paul, dar şi a celorlalte congregaţii din Familia Paulină. Teresa a spus "da" misiunii încredinţate de Alberione şi nu s-a dezis niciodată. Atât pentru ea, cât şi pentru celelalte tinere, era vorba de o vocaţie nouă. Teresa şi-a deschis mintea şi inima spre umanitate, şi a învăţat să cunoască mijloacele tehnice şi importanţa lor pentru a răspândi binele.

În iulie 1922, după 7 ani de apostolat realizat în tăcere, de sacrificii făcute cu umilinţă, de rugăciune continuă, de viaţă religioasă neştiută de lume, nouă dintre primele tinere, printre care se afla şi Teresa, se consacrau lui Dumnezeu şi misiunii lor specifice cu voturi de curăţie, sărăcie şi ascultare, constituind astfel congregaţia Fiicele Sfântului Paul. Teresa a fost numită superioară generală de către părintele Alberione. Deşi nu şi-a dorit o asemenea răspundere, a acceptat-o datorită încrederii sale nelimitate în ajutorul divin.

Teresa a primit numele de Tecla, în onoarea primei discipole a sfântului Paul. Părintele Alberione a dorit să fie chemată şi "Prima Maestra" pentru a indica spiritul caracteristic congregaţiei, care constă în "a învăţa", în a transmite un mesaj uman şi creştin oamenilor prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare socială. "Prima Maestra", adică în fruntea tuturor surorilor. Şi a fost cu adevărat prima – a spus fondatorul – prima în virtute, prima în ascultare, prima în privinţa raporturilor de caritate fraternă.

Privită din afară, viaţa Maestrei Tecla a continuat să fie cu totul asemănătoare cu a celorlalte surori. S-a distins nu prin poziţia pe care o avea, ci prin simplitatea cu care şi-o manifesta. O viaţă umilă, ce s-a remarcat printr-o dăruire conştientă, constantă şi generoasă. Avea simplitatea celor mici despre care se vorbeşte în Evanghelie, a celor care cred şi se încred. În toată viaţa ei, s-a lăsat condusă de un unic fir roşu: să împlinească voinţa lui Dumnezeu. O femeie înţeleaptă, capabilă să vadă pe unde trecea Dumnezeu, unde acesta îi vorbea; o femeie fidelă în a-l urma pe străzi imprevizibile şi necunoscute.

Pe măsură ce creştea numărul surorilor şi se deschideau noi comunităţi în interiorul şi în afara Italiei, călătoriile Maestrei Tecla au devenit tot mai frecvente. Ea a făcut 14 lungi călătorii, începând din 1936 până în 1962, în timpul cărora Maestra Tecla şi-a exprimat dorinţa puternică de a-l face cunoscut pe Dumnezeu tuturor oamenilor.

Dintr-o scrisoare de-a sa, trimisă surorilor la întoarcerea din Orient, reiese puternica ei sensibilitate pentru cei cărora "Dumnezeu le este necunoscut":

Îmi face plăcere să vă atrag atenţia asupra unui gând care îmi stăruie în minte, în mod particular, în această călătorie: cât de multe sunt în lume sufletele care nu-l cunosc şi nu-l iubesc pe Dumnezeu! Este ceva care îţi strânge inima.

Noi, care suntem chemate la un apostolat atât de vast, care îmbrăţişează întreaga lume, trebuie să simţim datoria de a-i ajuta pe aceşti fraţi care sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, trebuie să le facem binele, să contribuim la salvarea lor: cu apostolatul şi cu rugăciunea.

Am văzut atât de multă lume care merge pe stradă, dar este moartă în interior. Pe faţa oamenilor se citeşte tristeţea deoarece nu au harul credinţei. Noi trebuie să purtăm toţi aceşti oameni în inimă şi să-i prezentăm lui Dumnezeu. Trebuie să avem o inimă mare, ca cea a sfântului Paul, şi să ne rugăm pentru toţi.

Trebuie să simţim, în inima noastră, nevoile umanităţii, ale imensei Asii, ale marii Africi, ale celor două Americi, ale promiţătoarei Oceania, ale frământatei Europe...

Mi-aş dori ca toate Fiicele Sfântului Paul să simtă această mare iubire pentru suflete.

Uneori uităm că lumea este mare şi că în această lume mare sunt atâtea suflete care întind mâinile către noi, care aşteaptă chiar de la noi lumină, viaţă, cale pentru mântuire.

Problema mântuirii tuturor oamenilor era predominantă în mintea şi în inima Primei Maestre. Aceasta devine tot mai conştientă că întreaga lume este pentru surori câmp de apostolat. Revenind din călătoriile ei, vorbea cu durere despre infinitele mizerii morale.

Spunea: Dacă acele mulţimi l-ar putea cunoaşte pe Dumnezeu! Şi încheia cu convingere: Totuşi trebuie să-l facem cunoscut pe Dumnezeu!

În iniţiativele luate în apostolat, cuvântul ei era puternic orientativ şi hotărât: Dacă face binele, să se realizeze. De restul să nu ne preocupăm. Să avem credinţă, iar Providenţa ne va ajuta. Dorea să atragă lumea la bine, să facă cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, să comunice Adevărul: cu cărţile, revistele, cinematograful, radioul.

Maestra Tecla a căutat şi a găsit mereu căi noi, specifice timpului său, astfel încât omul să-l poate cunoaşte pe Dumnezeu. A iniţiat diverse surori în munca de redacţie, a deschis numeroase librării, mai întâi în Italia, iar apoi în marile oraşe ale lumii. A încurajat surorile să viziteze familiile cărora le erau propuse cărţi şi reviste ce aveau scopul de a ajuta omul să crească din punct de vedere uman şi spiritual; a promovat diverse iniţiative apostolice în domeniul radioului şi cinematografului.

Care a fost secretul Maestrei Tecla în a da naştere şi a dezvolta, timp de 42 de ani, un apostolat atât de nou, chiar de negândit pentru acele timpuri, în special pentru o femeie?

Răspunsul îl găsim în modul în care a trăit relaţia sa cu Isus. De fapt, fericitul Alberione a trasat pentru Maestra Tecla un drum de sfinţenie caracterizat de o continuă conformare a vieţii ei la Cristos.

Prima Maestra şi-a dorit ca Isus Cristos să trăiască în ea pentru a fi El cel care gândeşte, vorbeşte, doreşte, acţionează în viaţa sa. Sentimentul propriei micimi nu a descurajat-o niciodată, ci i-a permis să vadă cu mai multă claritate puterea lui Isus Cristos. Ea spunea: El poate totul. El ştie totul. El este în mine: mă inspiră, mă conduce, mă susţine.

Gândindu-se la această realitate incontestabilă, ea se simte puternică şi bogată spiritual. Cristos trăieşte în ea şi prin El, ştie că deţine totul. Rugăciunea ei preferată era: Singură nu pot nimic, cu Dumnezeu pot totul.

Mai întâi trebuie să ne umplem inimile de Dumnezeu - spunea ea surorilor - pentru a revărsa apoi această iubire asupra sufletelor prin intermediul apostolatului. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem pe acest pământ este să ne sfinţim şi să-i ajutăm pe alţii să se sfinţească prin apostolatul mijloacelor de comunicare socială.

Conştientă fiind că doar cu Dumnezeu apostolatul este eficient, că acesta poate să aducă roade în viaţa oamenilor, la data de 27 mai 1961, Maestra Tecla a scris într-o scrisoare adresată maestrei novicelor: Mâine, de sărbătoarea Sfintei Treimi, doresc să-mi ofer viaţa pentru ca toate Fiicele Sfântului Paul să fie sfinte!

Această ofertă eroică a fost primită de Dumnezeu pe data de 5 februarie 1964, când Maestra Tecla a murit în urma unui atac cerebral. Prin dăruirea vieţii, Maestra Tecla a atins punctul cel mai înalt din drumul ei către Dumnezeu. Recunoscând virtuţile eroice ale acestei mari apostole care şi-a dăruit viaţa pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru evanghelizarea umanităţii, la data de 22 ianuarie 1991, Biserica a declarat-o venerabilă prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea.