Scrisoarea sfântului apostol Iuda

Această scriere scurtă, foarte asemănătoare cu Scrisoarea a doua a sfântului Petru, trădează preocuparea scriitorului sacru de a dori „să lupte pentru credinţă”, deoarece creştinii trăiesc în pericolul de a-şi trăda sau abandona credinţa.

Alcătuită dintr-un unic capitol cu 25 de versete, această scriere face parte din scrisorile numite „catolice” deoarece sunt trimise întregii Biserici. Iuda, la care se referă această scrisoare, nu face parte din grupul celor doisprezece apostoli care l-au urmat pe Isus, ci este una din rudele sale care l-a urmat după înviere. 

Numele Iuda, de fapt, îl întâlnim în Evanghelii (Mt 13,55; 6,3; Mc 3,21.31) şi la Paul (1Cor 9,5) care fac referinţă la „fraţii Domnului”. Autorul se prezintă, însă, ca fratele lui Iacob şi nu al lui Isus. Cu siguranţă, acest fapt este deoarece nu vrea să se laude în privinţa lui Isus cu prerogative umane ci cu atitudinea sa umilă care constă în „a servi”. Se defineşte, de fapt, „slujitor al lui Isus Cristos” iar creştinii, cărora li se adresează, primesc această frumoasă definiţie: „iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Cristos”.

Această scriere scurtă, foarte asemănătoare cu Scrisoarea a doua a sfântului Petru, exprimă preocuparea scriitorului sacru de a dori „să lupte pentru credinţă”, deoarece creştinii trăiesc în pericolul de a-şi trăda sau abandona credinţa. În cadrul comunităţii „s-au strecurat printre voi unii oameni necredincioşi, care au fost proscrişi de mai înainte pentru această condamnare. Ei schimbă harul Dumnezeului nostru în desfrânare şi îl reneagă pe unicul stăpân şi domn al nostru, Isus Cristos” (versetul 4). 

Credinţa care rezistă la confruntarea cu maeştrii falşi trebuie să fie puternică şi pură, animată de speranţa în Isus înviat, unicul nostru Domn care, la întoarcerea sa glorioasă, va fi milostiv cu cei care i-au fost fideli.

Din evidenta preocupare pastorală de apărare a credinţei, asemănătoare cu scrisorile catolice, se deduce că această scriere a fost redactată către sfârşitul I secol d.C., poate înainte de Scrisoarea a doua a sfântului Petru.

Lui Iuda îi place să dea autoritate îndemnului său, servindu-se de evenimente şi personaje din Vechiul Testament. De exemplu: de exod şi de pedeapsa cu care Dumnezeu loveşte Sodoma şi Gomora. Această scriere, unică între toate scrierile Noului Testament, foloseşte şi texte apocrife iudaice. Din acest motiv a intrat în canonul cărţilor inspirate într-o a doua listă. Este, aşadar unul dintre textele deuterocanonice ale Noului Testament.

Partea finală este o sinteză a scopului pastoral al acestei scrieri prin care apostolul adresează diverse îndemnuri creştinilor: „Dar voi, iubiţilor, clădiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă în Duhul Sfânt; păstraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Cristos spre viaţa veşnică.  Pe cei care sunt şovăitori, întăriţi-i; pe alţii, salvaţi-i, smulgându-i din foc, pe ceilalţi compătimiţi-i, dar cu teamă, detestând până şi haina aceluia al cărui trup a fost întinat” (versetele 20-23).

De ştiut că:

  • Termenul „apocrif” înseamnă „ascuns”. În Biserica de la începuturi, acest cuvânt indica cărţile care nu se citeau în mod public în adunările creştinilor deoarece erau considerate edificante dar nu revelate.
  • Nu se ştie în ce sens Iuda este fratele Domnului. Termenul grec frate - „adelfòi”, în mentalitatea semitică putea să corespundă la diverse realităţi: veri sau rude, fraţi, fraţi vitregi şi, de asemenea, colaboratori în slujirea apostolică. Pentru noi este sigur că aşa-zişii „fraţi ai Domnului” sunt persoane care erau foarte aproape de Isus.

 Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)

Citeşte textul: Scrisoarea sfântului apostol Iuda