Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

Această scrisoare este străbătută de la început până la sfârşit de tema speranţei legată de cea a suferinţei lui Cristos şi a glorificării sale. Autorul îi invită pe creştinii persecutaţi să reziste prin credinţă şi să dea mărturie asupra speranţei pe care o au.

Scrisoarea se termină cu un salut care se pare că vrea să-i indice provenienţa: „Vă salută comunitatea din Babilon, aleasă ca şi voi, şi Marcu, fiul meu” (5,13).
Studioşii au încercat să descopere oraşul care corespunde locului unde s-au oprit Petru şi Marcu, (acesta din urmă fiind discipolul lui Petru şi probabil autorul celei de-a doua Evanghelii). Numele Babilonia este de fapt pseudonimul Romei.

Creştinii erau persecutaţi la Roma în momentul în care a fost scrisă această epistolă (a doua jumătate a secolului I d.C.): „Iubiţilor, să nu vă miraţi de focul care a izbucnit între voi ca o încercare ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva ciudat” (4,12). Creştinii aseamănă capitala imperiului Roman cu Babilonia deoarece, în 587 î.C., babilonezii au distrus templul din Ierusalim şi au deportat toţi locuitorii.

Creştinii, destinatari ai acestei scrisori, proveneau atât din iudaism cât şi din păgânism. Primilor, autorul le aminteşte Scripturile din Vechiul Testament (3,5), iar celorlalţi experienţa de a fi păgâni pe care, prin harul lui Dumnezeu, au abandonat-o (2,10). Aceştia, care odinioară nu erau popor acum sunt poporul lui Dumnezeu (2,10).

Fiind o minoritate socială, creştinii se simt nu doar persecutaţi dar şi „străini” (1,1) oriunde se află. Prin această scriere, autorul, care se presupune că este Petru, doreşte să-i încurajeze pe creştini să-şi trăiască credinţa într-un mediu ostil, să fie puternici în suferinţe, să nu-şi piardă speranţa care trebuie să-i susţină în orice împrejurare. Scrisoarea prezintă, ca un laitmotiv, suferinţa lui Cristos, blândeţea lui în a o suporta şi gloria sa după o moarte nedreaptă (1,11; 4,13; 5,1) pentru ca, prin exemplul său, creştinii să găsească mereu forţă în suferinţa Mântuitorului.

Identitatea creştină se naşte din Cristos, cel care suferă şi apoi este glorificat. Ea se hrăneşte cu o credinţă şi o speranţă de neclintit. Această scrisoare este străbătută de la început până la sfârşit de tema speranţei legată de cea a suferinţei lui Cristos şi a glorificării sale. Creştinii au fost renăscuţi la o speranţă vie (1,1) care trebuie să fie mereu în Dumnezeu (1,21) pentru „a fi gata să dea răspuns oricui le cere cont de speranţa lor” (cf. 3,15).

Creştinii, având o credinţă şi o speranţă puternică, sunt invitaţi să trăiască în iubire: să fie „toţi într-un gând, compătimitori, plini de iubire faţă de fraţi, milostivi şi smeriţi” (3,8). În calitate de „străini şi peregrini” (2,11), aceştia trebuie să caute ceea ce „este plăcut lui Dumnezeu” (3,4). Astfel, ei pot să răspundă tuturor celor care le cer cont de speranţa lor şi să împărtăşească cu fiecare om bucuria „negrăită şi preamărită” (1,8) pe care Isus Înviat o revarsă în inimile lor.

Autorul termină scrisoarea prin invitaţia de a rezista împotriva răului: „Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri răspândiţi în lume, îndură aceleaşi suferinţe” (5,9).

De ştiut că:

  • După experienţa deportării, referirea la Babilonia, în calitate de oraş simbol al răului ce se abate asupra poporului lui Dumnezeu, este deja prezentă în cărţile Vechiului Testament. De exemplu, Cartea profetului Daniel este plasată în timpul Babiloniei, dar faptele la care se referă sunt din perioada elenistică. În Noul Testament, Cartea Apocalipsei numeşte Roma imperială care îi persecută pe creştini, cu numele de Babilonia şi spune despre ea că este marea prostituată, din cauza idolatriei pe care o practică.

Filippa Castronovo, fsp
(text tradus din site-ul www.paoline.it)

Citeşte textul: Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru